Universul Juridic nr. 11/2016

Originea sacră și morală a dreptului
de Duminica Ramona

28 noiembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Introducere

În general, în doctrină(1) se arată că există două modalități de a fundamenta dreptul: "prima constă în a-i căuta rațiunea în istorie" și este o viziune de origine anglo-saxonă, iar a doua "constă în a căuta un fundament rațional", aceasta din urmă, fiind întâlnită de regulă la jusnaturaliști, fiind o fundamentare filosofică. În ceea ce ne privește, apreciem că ambele modalități contribuie la fel de bine la conturarea temeiului unui fenomen căci, dintotdeauna, istoria și filosofia s-au aflat în strânsă legătură. Având în vedere aceste considerente, în susținerile noastre vom oscila între cele două viziuni: cea filosofică și cea istorică.

Legea persistă în teoria juridică și în conștiința colectivă pentru că se fundamentează pe o tradiție culturală comună majorității statelor europene. Tradiția culturală își găsește originea în gândirea grecească despre lege (noțiunea filozofică a dreptului natural), în tradiția ebraică (legea divină, legea-poruncă) ale cărei referințe nu au încetat să încurajeze gândirea juridică, de la Sfântul Toma și Hobbes sau Hegel. În fine, concepția romană asupra legii (Legea celor XII table și Codul lui Iustinian) a inspirat direct modelele juridice ale familiei «romano-germane» în cadrul căreia se regăsește și dreptul românesc. Tradițiile filosofice și cele istorice au impus imaginea unui legislator prestigios și au imprimat în mod simultan legii o forță care conferă originalitate tradiției juridice a țării noastre și a țărilor din aceiași familie.

2. Preceptele religioase - fundament al sistemelor de drept

Chiar dacă diferite în esență, dreptul și religia se află, totuși, din cele mai vechi timpuri și până azi într-o legătură strânsă. Este adevărat că o mare parte a normelor juridice nu au legătură cu preceptele religioase, însă la fel de real este și faptul că există o altă mare parte care sunt o reflectare a unor comandamente religioase. Într-adevăr, între normele religioase și cele de drept există divergențe substanțiale, de exemplu la nivelul sancțiunii, preceptele religioase privesc raporturile omului cu divinitatea, în timp ce acelea juridice atrag o sancțiune din parte grupului social. Uneori ruptura între norma de drept și cea religioasă este și mai evidentă, de pildă, regula legitimei apărării și întoarcerea celuilalt obraz.

Pe de altă parte, este clar că într-un anumit stadiu al evoluției sociale, religia a jucat rol de vector al creării sistemului juridic, iar în unele sisteme își menține încă acest rol, dreptul, fiind indisolubil legat de dogmele religioase, așa cum este cazul dreptului musulman, al cărui principal izvor formal este Coranul(2).

În mod incontestabil, religia se bazează pe mistică. Și dreptul, în parte, se bazează, asemenea religiei, pe sentimentul mistic întrucât autoritatea acestuia se construiește pe trei forțe distincte: forța de constrângere, forța rațiunii și forța sentimentul mistic, credința în divinitate.

La începuturi, în istoria statelor, dreptul se confunda cu religia, normele juridice fiind considerate ca provenind de la Dumnezeu. Faza acesta este considerată de literatura de specialitate(3) ca fiind prima etapă în evoluția raportului dintre drept și religie. Această concepție a legii este predominantă în epocile arhaice și caracterizează mai ales legile inițiale ale orașelor antice complet impregnate de religie.

În cadrul acestei etape, confuzia dreptului cu religia s-a manifestat sub două forme: teocrația - guvernarea directă a societății prin zei și monarhia de drept divin - guvernarea prin reprezentanți ai divinității. Guvernarea directă a societății prin zei o regăsim la egipteni, unde faraonul este considerat un zeu și la evrei, în epoca primitivă, unde societatea era guvernată de Iehova. Monarhia de drept divin se identifică la cele mai multe popoare din antichitate - perși, greci, romani și constă în guvernarea nu prin zei, ci prin oameni care reprezintă divinitatea. Astfel, la chinezi împăratul este "fiul cerului", pentru greci legile lor sunt opera zeilor, iar la romani dreptul public se confunda aproape în întregime cu religia(4).

La greci, primele cuvinte din "Dialogul despre Legi" al lui Platon, pronunțate de către Străinul din Atena și aprobate de cretanul Clinias și spartanul Meghille, declară această inspirație divină: "Cui vă atribuiți instituția legilor voastre, unui Zeu sau unui om? Unui Zeu străin, unui Zeu! La noi, o atribuim lui Zeus; în Lacedemon lui Apollo...". Dialogul lui Platon reflectă în acest punct o opinie răspândită în întreaga lume grecească, foarte vie cel puțin până în secolul al V-lea. La Roma, inspirația divină a legendarilor fondatori ai Urbei, Romulus, creatorul, și Numa, păstrătorul suveranității, confirmă că amprenta sacrului marchează conținutul legii(5). J.B. Bossuet, accentuând caracterul divin al legii arăta: "Legea este fără interes sau pasiune. Ea este sacră și inviolabilă. Ea pedepsește sau recompensează..." Iar dacă legea regelui prezintă caracterele legii biblice, este pentru că monarhul reprezintă dreptul divin(6).

Cea de-a două fază a raportului dintre drept și religie se conturează ca urmare a evoluției societății în plan economic și politic. Astfel, în societatea romană, creșterea populației, apariția unor clase care nu participă la religia romană, exclusiv rezervată cetățenilor, imigrația din ce în ce mai abundentă, dau naștere necesității elaborării unor acte și proceduri de care să se poată folosi și cei care nu erau cetățeni romani. Cu toate acestea, nu asistăm la o separare totală a dreptului de religie, ci mai degrabă cele două coexistență. În același timp, există materii care rămân prin excelență reglementate de normele religioase, de exemplu dreptul familiei va rămâne aproape până la Revoluția franceză un domeniu rezervat religiei(7).

O dată cu Revoluția franceză se intră în cea de-a treia fază, cea a laicizării legii. Pierzându-și originea divină, legea își găsește un nou temei și obține în Europa continentală o putere și o răspândire inegală. Descoperirea unei noi surse a suveranității politice și a unei noi origini a regulii de drept deschide epoca modernă a legii. Într-adevăr, religia se separă de drept sub aspectul formei, însă, în fond asistăm, după cum s-a afirmat, în fața unei noi mistici. Din acest moment sunt așezate bazele unei noi concepții a societății și a dreptului fondat pe contract. Pentru că societatea civilă este fondată doar pe pactul încheiat de oamenii liberi și egali între ei înșiși, legea nu mai este cuvântul lui Dumnezeu.

J.J. Rousseau identifică o nouă sursă a regulii juridice, și anume voința generală: "Corpul politic este și o ființă morală ce are o voință; iar această voință generală, care tinde mereu către conservarea și bunăstarea întregului și a fiecărei părți, și care este sursa legilor, este pentru toți membrii statului, prin raport cu ei și cu statul, regula justiției"(8).

Sensul juridic al termenului "laicitate" apare în Franța, în Constituția din anul 1946 în art. 1 și a fost apoi preluat în Constituția din 1958, prin care se arătau următoarele: "Franța este o Republică laică... Ea asigură egalitatea în fața legii a tuturor cetățenilor fără distincție de religie. Ea respectă toate religiile". Mai târziu, Declarația Universală a Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 va contura o percepție nouă asupra termenului de laicitate, o laicitate în care statul consacră libertatea religioasă: "Nimeni nu trebuie să fie hărțuit pentru opiniile nici măcar religioase, decât în cazul când exprimarea lor tulbură ordinea stabilită prin lege".

Aceste aspecte au traversat timpul, astfel că astăzi ele se regăsesc și în Constituția statului nostru. Dispozițiile constituționale reflectă în termeni generali legătura drept-religie. Astfel, art. 29 din Constituție dispune: "Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. (3) Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. (4) În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă. (5) Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate", iar art. 32 alin. (7) consacră libertatea învățământului religios și, nu în ultimul rând, art. 48 alin. (2) - relația dintre căsătoria religioasă și aceea civilă, în sensul că prima nu poate avea loc decât după a doua.

Influența religiei asupra normelor juridice actuale o regăsim nu doar la nivel constituțional, ci și în dreptul nostru civil, în dreptul familiei și în dreptul penal. De exemplu, chiar dacă în contemporaneitate concubinajul apare ca realitate socială incontestabilă, iar o parte a doctrinei de specialitate pledează pentru recunoașterea juridică a acestuia, totuși, căsătoria rămâne singura formă de constituire a familiei întrucât nici în Codul familiei de la 1954 și nici în Codul civil în vigoare nu a fost recunoscută expres relația de concubinaj, condamnată de altfel constant și vehement de religie.

Mai mult, un principiu al dreptului familiei, principiul monogamiei, evidențiază această legătură a dreptului cu religia. Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, familia și căsătoria au la bază un principiu comun, acela al monogamiei. Art. 290 C. civ. prevede că "este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită". Introducerea logodnei în sistemul nostru legislativ prin C. civ. din 2009 menține vie legătura dreptului cu religia cunoscută fiind importanța pe care religia a conferit-o logodnei de-a lungul timpului.

* Extras din volumul In Honorem Gheorghe Mihai, coord. de lect. univ. dr. Dana-Maria Diaconu, Ed. Universul Juridic, București, 2016.

(1) Y. Ch. Zarka, Le droit naturel moderne, în "Naissances de la modernité", sous la direction d'Alain Renaut, Calmann-Lévy, 1999, p. 281.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...