Universul Juridic nr. 11/2016

Restrângerea executării silite - între protejarea debitorului și abuzul de drept
de Tit Nicolae Horia

28 noiembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Considerații generale privind abuzul de drept procesul. Abuzul de drept procesual în activitatea procesuală de executare silită

Sub denumirea marginală "Buna-credință", art. 12 C. proc. civ. reglementează disciplina procedurală referitoare la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor de către părți. Textul de lege are în vedere trei condiții aparent diferite, respectiv exercitarea drepturilor cu bună credință, exercitarea drepturilor potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți, condiții care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a păstra dreptul respectiv în sfera exercitării normale, firești, în acord cu scopul și finalitatea procesului civil, respectiv acela de aflare a adevărului. Deși acest text de lege este îndeobște recunoscut ca sediu al materiei pentru abuzul de drept procesual, trebuie remarcată absența din Codul de procedură civilă a unei reglementări exprese a acestuia, spre deosebire de Codul civil, în cuprinsul căruia regăsim separat principiul bunei-credințe (la art. 14) și interdicția abuzului de drept (la art. 15). Analizând aceste două texte de lege, rezultă, potrivit art. 15 C. civ., că abuzul de drept apare ca opusul exercitării dreptului cu bună credință (niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe"). Ipoteza apare evocată la art. 12 alin. (3) C. proc. civ. ("de asemenea, partea care nu își îndeplinește cu bună credință obligațiile procesual..."), constituind temeiul răspunderii pentru încălcarea unei obligații generale, atât substanțială, cât și procedurală, de a exercita dreptul și de a aduce la îndeplinire obligațiile în scopul edictat de legiuitor și fără a aduce atingere drepturilor și intereselor legale ale altora.

În teoria generală a dreptului procesual civil, abuzul de drept este definit ca fiind "exercitarea unui drept procesual cu rea-credință, contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege"(1). Reglementarea actuală respectă această tendință, anume aceea de a plasa abuzul de drept în opoziție cu buna-credință, configurându-se în acest scop două componente ale abuzului de drept: una subiectivă, constând în exercitarea dreptului cu rea-credință, cu scopul de a determina un efect negativ asupra adversarului din proces (tergiversarea soluționării cauzei, suspendarea judecății ori a executării, creșterea nejustificată a cheltuielilor de judecată ori de executare etc.); una obiectivă, reprezentată de deturnarea dreptului procesual de la finalitatea socio-economică pentru care a fost recunoscut și garantat(2). Cu alte cuvinte, deși aparent dreptul este exercitat cu respectarea tuturor cerințelor procedurale, partea are în vedere o altă finalitate, un alt scop decât cel pentru care dreptul a fost recunoscut de legiuitor, iar acest scop conduce la vătămarea, directă sau indirectă, a adversarului.

În materia procedurală, părțile au obligația de a aduce la îndeplinire actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege ori de judecător (art. 10 C. proc. civ.). Crearea unei discipline procedurale are în vedere, pe de o parte, asigurarea garanțiilor specifice procesului civil (referitoare la contradictorialitate și dreptul la apărare, spre exemplu respectarea regulilor referitoare la redactarea actelor de procedură, care are drept scop crearea posibilității părții potrivnice de a răspunde la pretențiile ori apărările formulate), pe de altă parte, prevenirea, preîntâmpinarea apariției abuzului de drept. Reglementarea unor condiții procedurale de efectuare a anumitor acte de procedură poate avea, ca efect direct sau indirect, și prevenirea abuzului de drept, în contextul în care partea, în lipsa unor astfel de condiții, ar putea fi tentată să exercite dreptul respectiv cu o mai mare lejeritate și fără a ține cont de finalitatea avută în vedere de legiuitor.

În cadrul activității procesuale de executare silită, posibilitatea apariției abuzului de drept a condus la necesitatea reglementării unei discipline procedurale ferme, care impune părților obligația respectării ordinii de efectuare a actelor de procedură, a condițiilor intrinseci și extrinseci, precum și a termenelor imperative, respectiv prohibitive. Activitatea procesuală de executare silită, deși se circumscrie acelorași reguli generale aplicabile procesului, are o serie de caracteristici distincte, care impun inclusiv în materia exercitării cu bună credință a drepturilor procedurale aprecieri distincte.

Astfel, ca și în cazul exercitării abuzive a drepturilor procedurale pe parcursul judecății, și în materia executării silite, principalele sancțiuni prevăzute de lege sunt amenda judiciară și despăgubirile [art. 12 alin. (2) C. proc. civ.]. Astfel, în ceea ce privește amenda judiciară, potrivit art. 188 alin. (2) C. proc. civ., poate constitui temei pentru aplicarea de către președintele instanței de executare a unei amenzi judiciare, la cererea executorului judecătoresc, nerespectarea de către orice persoană a dispozițiilor privind desfășurarea normală a executării silite. Observăm aplicabilitatea restrânsă a acestui text de lege și incapacitatea sa de a acoperi toate formele de abuz de drept procesual. Din contră, fapta la care se referă art. 188 alin. (2) C. proc. civ. pare a fi una care vizează nerespectarea unei obligații sau neîndeplinirea condițiilor procedurale privind un act de procedură, și nu neapărat exercitarea dreptului cu rea-credință și cu deturnarea acestuia de la scopul economico-social pentru care a fost edictat. Restrânsă sub aspectul sancționării abuzului de drept este și ipoteza de la art. 187 alin. (1), pct. 2, lit. h) ("cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură"), atâta timp cât acesta nu se aplică părților, ci unui alt participant la activitatea procesuală de executare silită.

De asemenea, reglementarea sancțiunii despăgubirilor de la art. 189 C. proc. civ. are o arie de aplicabilitate restrânsă, deoarece vizează doar acele situații în care, cu intenție sau din culpă, a fost determinată amânarea judecării sau a executării silite. Or, finalitatea abuzului de drept poate fi și alta, nu doar amânarea (spre exemplu, așa cum vom arăta și mai jos, scopul urmărit poate fi acela de a suspenda, nu doar de a amâna executarea).

În acest context, așa cum am arătat și mai sus, legiuitorul a prevăzut forme concrete mai eficace de prevenire a abuzului de drept în faza de executare silită. Una dintre acestea este cea referitoare la obligativitatea achitării unei cauțiuni în situația în care se solicită suspendarea executării silite (art. 718 C. proc. civ.). Astfel, rolul cauțiunii este de a garanta posibilitatea părții interesate, în speță a creditorului de a-și recupera pagubele cauzate prin întârzierea executării. După sistemul clasic prevăzut la art. 12 alin. (2) C. proc. civ., acela al sancționării abuzului de drept prin intermediul despăgubirilor și a amenzilor, art. 719 alin. (3) C. proc. civ. prevede că în cazul respingerii contestației la executare, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestația a fost exercitată cu rea-credință, el va fi obligat și la plata unei amenzi judiciare. Plata cauțiunii este justificată prin posibilitatea ca, potrivit art. 719 alin. (6) C. proc. civ., din suma indisponibilizată cu titlul de cauțiune să fie acoperite fie creanțele arătate la alin. (3), constând în despăgubirile pentru întârzierea executării, fie creanțele stabilite prin titlul executoriu. Condiționarea soluționării cererii de suspendare a executării de plata unei cauțiuni [cu excepția situațiilor prevăzute la art. 718 alin. (4) C. proc. civ. ori 669 alin. (4) C. proc. civ.] constituie așadar o importantă modalitate de prevenire a abuzului de drept, iar în cazul producerii acestuia garantează părții vătămate posibilitatea reală de despăgubire și, în acest fel, de reparare a prejudiciului produs.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...