Universul Juridic nr. 4/2016

Ființa umană în noul Cod civil din perspectiva filosofiei dreptului
de Craiovan Ion

26 aprilie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Câteva interogații, precizări terminologice și de limbaj juridic

1. Demersul teoretic preconizat vizează interogații ca: Terminologia adoptată de noul cod civil în Cartea I - Despre persoane (art. 25-257) în special în titlul I - Dispoziții Generale (art. 25-33) cu privire la ipostazele juridice ale omului este adecvată în toate cazurile? Termenul de" ființă umană", încărcat de semnificații multiple, care obligă la modul inerent la o anumită viziune și concepție asupra umanului, cu consecințe implicite asupra interpretării și aplicărilor prevederilor noului cod, a fost folosit în cunoștință de cauză sau a fost considerat doar ca un sinonim pentru individ uman, persoană fizică, om? Ce concluzii se pot desprinde în urma analizei și evaluării din perspectiva filosofiei dreptului a art. 61 alin. (2) din noul cod civil, cu alură de normă-principiu, de mare impact" interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei"?

Considerațiile care urmează antrenează cuvinte care desemnează aspecte specifice, dar uneori, din perspective diferite, și relații de identitate sau interferențe. Ne referim la familia de cuvinte care cooptează termeni cu semnificații cardinale - care nu epuizează întreg înțelesul lor -, precum: individ uman-entitate a speciei umane;persoană umană-unitate a unor trăsături definitorii ca rațiunea, limbajul, actor purtător de roluri pe scena socialității; personalitate umană-pregnanța individuală, specifică, inconfundabilă, a unor indivizi umani în plan social; ființa umană - entitate umană care ființează - se naște, trăiește și moare fiind o verigă în lanțul generațiilor/devine pe anumite coordonate specifice și se confruntă cu problema sensului vieții; omul - categorie, expresie generică a particulei umanului; ș.a. În plan juridic sunt invocați în fizionomii specifice termeni ca: subiect de drept-individul uman care are și exercită drepturi și obligații juridice; persoană fizică-singularitate a individului uman în contrast cu un grup/colectiv de indivizi; persoană juridică-colectiv de oameni care îndeplinește anumite condiții legale;omul-purtător de drepturi inerente; cetățeanul - în ipostaza sa socială ca om al cetății ș.a.

2. Noul Cod civil folosește o terminologie susceptibilă criticii și amendamentelor(1) . Cercetările în materie de semiologie, comunicare, lingvistică relevă că terminologia nu este o simplă problemă numai de exprimare precisă, sau de expresivitate, ci de gândire structurală-gândirea este noțională, cât și de contribuție specific a limbajului-limbajul este împreună cu gândirea și orice limbaj conține deja o preinterpretare. În acest sens câteva teze(2) par a fi utile demersului nostru:

Ÿ • Rațiunea însăși este constituită lingvistic.

Ÿ • Limbajul este organul care dă formă gândului. Limbajul însuși are contribuții în ceea ce privește categorizarea.

Ÿ • Activitatea intelectuală și limbajul sunt un singur lucru și inseparabile.

Ÿ • Semnificația nu este ceva atribuit exprimărilor noastre de către limbaj, ci este o activitate de interpretare, o activitate parțial sedimentată, parțial o activitate ce trebuie produsă din nou de către o comunitate lingvistică.

3. Încercarea de a analiza și evalua art. 61 alin. (2) care invocă o triadă fundamentală: ființă umană-societate-știință, consacrând normativ juridic primatul "interesului și binelui ființei umane", în raport cu "interesul unic al societății și științei", nu poate fi făcută, în afara unui risc major al opțiunilor personale, aleatoriului, arbitrarului fără o teorie referențială din perspectiva dreptului asupra ființei umane, a relațiilor sale fundamentale cu societatea și știința.

Aceasta nu este infailibilă, este greu de configurat, rămâne relativă, supusă controversei, rămânând deschisă, dar în măsura în care apelează la disciplinar, interdisciplinar, transdisciplinar, valorificând experiența perenă a ființei umane, a cunoașterii sociale în genere, poate oferi repere redutabile, de neignorat, fără riscul trunchierii, al unilateralității și deformării semnificațiilor pe teren juridic. În acest sens, încercăm să invocăm, în cele ce urmează măcar un nucleu ilustrativ în privința conceperii omului, a ființei umane.

II. Coordonate teoretice ale înțelegerii ființei umane din perspectiva juridicității

1. Omul(3), în sens general, ființă dotată cu viață și conștiință, cu personalitate moral-intelectuală și cu existență istorico-politică. În sens filosofic restrâns, omul este ființa și conștiința unei relații orientate în dublu sens: relația de la sine la sine (autorelație) și de la sine la altul (heterorelație). Atât în perspectiva ontologică, dar și în perspectiva gnoseologico-intențională, se vorbește despre un raport în care identitatea și alteritatea își schimbă rolurile. Alteritatea nu este numai constituită de către un alt subiect care există în raportul ființei (ontologică și istorico-existențială) și în relația de cunoaștere, altul este identitatea însăși a eului. Omul ființă bio-psiho-socio-culturală-cosmică. O spirală complexă, reversibilă, interferentă, deschisă, cu zone insondabile. Între identitate și alteritate se configurează și juridicitatea ca spațiu socio-uman generat de norme imperative, susceptibile de constrângere publică.

Nenumăratele fațete de abordare ale ființei umane nu pot fi ignorate în spațiul teoretic și practic al juridicității. Astăzi, s-a apreciat, omul este problematic, nu mai știe ce este - și el este conștient de acest lucru (M. Scheler), dar nu poate ignora, fără consecințe nefaste, istoria sa, cuceririle gândirii sale despre sine. O simplă enumerare ilustrativă, secvențială ar putea reține că Omul este: "măsură a tuturor lucrurilor" (Protagoras); "animal dotat cu rațiune" și "animal politic" (Aristotel); "un lucru care gândește, adică un spirit, un intelect, o rațiune" (Descartes); "faber ipsius fortunae" - creator al propriului destin - (Renaștere);" scop în sine, niciodată mijloc" (Kant); "fenomen cauzal al Voinței - esența metafizică a lumii capabil să ajungă supraom, în virtutea voinței sale de putere, dincolo de orice sistem de valori" (Schopenhauer);" omul este subiectul concret, individualizat, care trăiește pe deplin, acționează în istorie, este ființa supremă pentru omul însuși" (Marx);" individ cu intelect dar care este un instrument al Sinelui"(Nietzsche); "esența sa ca ființă este sensul" (M. Heidegger).... Desigur că, Omul va rămâne, și va deveni, mereu, cu zonele sale de necunoscut, cu alte zone de necunoscut.

2. Istoria reflecției umane relevă coordonate și legități ale umanului, cu impact inerent și major asupra lumii juridice. O concepție despre om - identitatea și sensul omului într-o societate dată - fiind paradigma majoră a dreptului. În orice societate, procesul de umanizare presupune a oferi sens și formă celor 3 limite, cu privire la care dreptul are un rol important, făcând astfel ca membrii săi să acceadă la rațiune(4). (A. Supiot) 1. Nașterea - a-i conferi sens, înseamnă să înțelegem că ne înscriem în lanțul generațiilor cu care suntem tributari vieții. 2. Sex - să înțelegem că nu reprezentăm decât jumătate din umanitate și că avem nevoie de celălalt. 3. Să admitem învățătura morții - că lumea ne va supraviețui - iar prin aceasta înțelegem însăși ideea de normă. Antropologia juridică studiază soluțiile juridice de principiu privind ambivalența celor 3 atribute ale umanității (A. Supiot): 1. Individualitatea - unic dar asemănător tuturor celorlalți.-unic/identic, prin protecția juridică a persoanei umane dar și prin consacrarea, în societățile democratice a egalității persoanelor în fața legii. 2. Ca subiect este suveran dar și tributar legii comune.-suveran/supus, dreptul consacrând "libertatea organizată" (N. Titulescu) 3. Ca persoană el este nu doar "spirit," dar și "materie", spirit/încarnat, dreptul protejând, în societățile democratice, atât demnitatea persoanei, valorile culturale cât și un standard minimal de civilizație. Legile antropologice derivate din structura de bază tipică a omului (H. Plessner), indică de asemenea, pe terenul juridicității constrângeri și direcții de acțiune: 1. Legea artificialității naturalului - climatul omului fiind o natură umanizată, o simbioză natură-cultură, o realitate (socială) construită, inclusiv realitatea juridică. 2. Legea nemijlocirii mediate - tot ceea ce este exterior omului este accesibil prin intermediul simbolurilor, dreptul fiind alături de artă, știință, religie, o mare configurație simbolică, ceea ce evocă, cel puțin, inerența interpretării. 3. Legea locului utopic - omul tinde mereu spre absolut, deși el are experiența că acesta nu poate fi atins niciodată pe deplin.

III. Finalitățile dreptului, individul și societatea

În materia finalităților dreptului sunt relevante diverse clasificări propuse în literatura juridică. Astfel, P. Roubier consideră că se pot distinge trei mari categorii(5):

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...