Universul Juridic nr. 12/2015

Stabilitate legislativă și codificare în administrația publică
de Vedinas Verginia

06 decembrie 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Considerații generale

"Importanța respectării principiului securității juridice pentru existența statului de drept impune o mai mare atenție acordată calității legii"(1). Calitatea legii și mai departe, calitatea procesului de legiferare, în general, sunt elemente definitorii pentru o societate care aspiră la normalizare. Statul de drept a fost definit, în mod tradițional, ca acel tip de stat în care legea este respectată.

Sau, cum spunea Hegel, statul, în care domnia oamenilor este înlocuită cu domnia legii. Evoluția legislației contemporane impune regândiri și redefiniri în ceea ce privește inclusiv conceptele fundamentale ale dreptului.

Din ce în ce mai mult, respectul legii trebuie înțeles atât din punct de vedere al subiectelor de drept care cad sub incidența legii, cât și din cel al subiectelor de drept public care sunt învestite prin Constituție, să legifereze.

A legifera este o sintagmă pe care o înțelegem în sens larg, ea evocând toate actele normative care conțin reglementări cu caracter primar, secundar sau terțiar, care sunt obligatorii pentru particulari, dar și pentru autorități, în egală măsură.

Autoritățile contemporane sunt caracterizate, în general, printr-o accelerare în materie de legiferare, am putea spune chiar o frenezie, care creează probleme din punct de vedere al fondului reglementării, dar și al procedurii prin care se legiferează.

Este evident că în prezent se legiferează mult, dar, oare, se legiferează bine(2)?

În opinia noastră, este o întrebare retorică. Se manifestă carențe la toate nivelele de reglementare, sau de legiferare, în sensul larg al termenului, pe care le vom analiza în secțiunile ulterioare ale prezentului material. Credem că deficiențele care se manifestă vizează, în egală măsură, fondul reglementării, conținutul actului normativ propriu-zis, cât și procedura în care se legiferează, precum și atitudinea față de procesul în care se realizează actul de reglementare, care relevă o lipsă de responsabilitate și de respect, în egală măsură.

O altă cauză care generează toate carențele pe care le-am evocat anterior, vizează faptul că se legiferează pro causa, în considerațiunea unor situații concrete a unor persoane determinate, chiar care nu au nicio legătură cu existența unei relații sociale obiective care să se impună a fi reglementată. Norma juridică reprezintă, conform unei definiții primare, o regulă de conduită generală, abstractă, cu caracter obligatoriu, a cărei executare sau respectare, după caz, se asigură de bunăvoie sau în caz de nevoie, prin intervenția forței de constrângere a statului. Elaborarea unei norme juridice se supune unor rigori, care au fost consacrate printr-o reglementare-cadru, al cărei obiect îl reprezintă, cum rezultă din chiar titlul ei, normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative(3).

2. Exigențe în activitatea de normativitate juridică

Nu ne propunem să analizăm toate prescripțiile pe care le instituie actul normativ. Ne propunem să ne concentrăm atenția asupra celor pe care le considerăm relevante pentru administrația publică, prin efectele negative, nocive chiar, pe care le produc asupra acesteia.

Primul principiu la care ne raportăm este acela că prin actul normativ, încă din faza de proiect "trebuie să se instituie reguli necesare, suficiente și posibile, care să conducă la cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă"(4). În continuare, textul impune ca "soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale".

Deși textul a fost redactat în anul 2011, prin modificările aduse alin. (1) al articolului 6 al Legii nr. 24/2000 prin Legea nr. 29/2011, el este criticabil sub aspectul faptului că face referire la "legislația comunitară", în contextul în care, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona(5) , nu se mai utilizează conceptul de comunitar, comunități europene, ceea ce a atras înlocuirea lor, la nivelul limbajului juridic și instituțional cu sintagma "legislația Uniunii Europene".

Dincolo de aceste aspecte, din analiza textului de lege anterior citat rezultă anumite exigențe impuse procesului de legiferare, în sens de reglementare. Cum am mai arătat, utilizăm termenul "legiferare" în accepțiunea lato sensu, care include orice formă de normativitate juridică, indiferent de categoria de organ care o exercită. În acest context, activitate normativă regăsim la nivelul Parlamentului, care este singura autoritate legiuitoare a țării, al Guvernului, care este învestit în baza delegării legislative, cu atribuția de a adopta acte juridice cu forța legii, numite ordonanțe, cât și acte juridice subsecvente legii, prin care legea este pusă în executare, numite hotărâri ale Guvernului și administrației centrale de specialitate, atât cea subordonată(6) , cât și cea autonomă(7) . De la nivelul acesteia emană ordine, instrucțiuni, norme metodologice, precizări și alte categorii de acte juridice care pot avea, în egală măsură, caracter individual, dar și normativ. Adăugăm administrația publică de la nivelul unităților administrativ-teritoriale, respectiv consiliile locale, județene, primarii și președinții consiliilor județene, precum și prefectul, care adoptă sau, după caz, emite hotărâri(8) , dispoziții(9) sau ordine(10) . Trebuie avute în vedere și autoritățile publice autonome, aflate sub control parlamentar, al căror statut le plasează în afara clasicei trinități a puterilor statului. Exempli gratia, Curtea de Conturi, are misiunea potrivit Constituției(11) și legii sale organice, să exercite controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. În exercitarea atribuțiilor sale, ea adoptă regulamente, cel mai important dintre ele este regulamentul de organizare și desfășurare a activităților specifice (RODAS), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I(12) .

O altă autoritate publică autonomă este Autoritatea de Supraveghere Financiară(13) în a cărei competență intră și emiterea de acte administrative cu caracter normativ denumite reglementări.

Toate aceste categorii de autorități publice dispun, așa cum am menționat deja, de anumite competențe normative, în exercitarea cărora se supun acelorași exigențe care sunt prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Nu ne propunem, prin prezentul material să ne raportăm la toate prescripțiile de tehnică legislativă consacrate de Legea nr. 24/2000. Interes pentru studiul de față prezintă regulile consacrate prin articolul 6 alin. (1) al Legii nr. 24/2000, din conținutul căruia rezultă următoarele exigențe impuse proiectelor de acte normative și implicit, actelor normative înseși:

a) regulile instituite să fie necesare, în sensul că să răspundă unor nevoi sociale care să se impună a fi reglementate prin norme juridice;

b) să se consacre soluții normative suficiente, care să acopere nevoile sociale care le-au generat; cerința suficienței nu trebuie să genereze o apetență în a reglementa, care să determine inflație de reglementări. Trebuie să existe un echilibru între trebuințe și soluții;

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...