Universul Juridic nr. 10/2015

Cu privire la declarația unilaterală a statului în cauză și efectele ei în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
de Birsan Corneliu

11 octombrie 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Se știe că mecanismul de control specific al modului în care statele contractante își îndeplinesc obligația asumată prin Convenția europeană a drepturilor omului - Convenția - de a respecta, în ordinea lor juridică internă, drepturile și libertățile pe care, împreună cu protocoalele adiționale, acestea le garantează este dat de recursul individual pe care îl poate introduce, în fața Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg - Curtea -, orice persoană fizică ori juridică, alta decât o organizație guvernamentală, care pretinde că este victima încălcării sau a mai multor încălcări ale acestor drepturi și libertăți de către autoritățile statului în cauză.

Arătam cu un alt prilej(1) că "recursul individual" reglementat de art. 34 din Convenție semnifică învestirea instanței europene de contencios al drepturilor omului cu soluționarea unui litigiu în care cele două părți - reclamantul victimă și statul "pârât" - se găsesc pe o poziție procesuală de perfectă egalitate juridică. În acest litigiu reclamantul, persoană fizică ori persoană juridică "nestatală", apare ca fiind subiectul unui raport juridic procesual de drept internațional, deoarece el acționează în fața unei jurisdicții internaționale și pretinde angajarea răspunderii statului în cauză, a statului său național sau a unui stat terț, sub a cărui jurisdicție de află, pentru încălcarea unui drept subiectiv garantat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale.

În definitiv, noțiunea de "recurs individual" folosită de doctrina și jurisprudența Convenției are a fi înțeleasă ca reprezentând un adevărat drept la acțiune ce poate fi exercitat de titularul dreptului subiectiv pretins încălcat prin "cererea de chemare în judecată" introdusă în fața instanței europene, ca mijloc juridic prin care, într-o situație determinată, prerogativa recunoscută titularului dreptului se transformă într-un act procesual concret(2), de învestire a instanței europene. Însă, pentru ca cererea să poată fi examinată pe fond, ea trebuie să îndeplinească condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 35 din Convenție. În măsura în care Curtea constată îndeplinirea acestor condiții și, ca urmare, declară cererea admisibilă, ea va trece la discutarea fondului, fază în care va constata fie inexistența pretinsei încălcări, respingând astfel cererea reclamantului, fie existența acesteia, cu consecința condamnării statului pârât la a înlătura, prin mijloace specifice, urmările acelei încălcări pentru reclamant, precum și, dacă este cazul, la plata către acesta a unei sume de bani sub forma așa-numitei satisfacții echitabile, pe temeiulart. 41 din Convenție. Constatarea încălcării și obligarea la plata satisfacției echitabile sunt cuprinse într-o hotărâre a Curții, pe care statele contractante s-au obligat prin Convenție s-o execute în termenii ei (art. 46 al Convenției). În orice caz, recursul individual presupune întotdeauna, ca potențialitate, un diferend între cele două părți: prin intentarea "recursului" reclamantul pretinde că statul pârât i-a încălcat un drept garantat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale; la rândul său, de cele mai multe ori statul în cauză neagă existența unei asemenea încălcări. Evident, după administrarea de probe în mod specific și dezbateri contradictorii, concluzia va aparține jurisdicției europene a drepturilor omului. Facem precizarea că prin intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție la 1 noiembrie 1998, recursul individual poate fi exercitat de plin drept, fără a mai fi necesară, ca în sistemul anterior, acceptarea prealabilă a posibilității introducerii lui de către statul în cauză(3).

2. Una dintre particularitățile sistemului european de protecție a drepturilor omului este aceea că litigiul dintre părțile amintite mai sus poate fi stins și pe calea reglementării sale amiabile, în condițiile prevăzute de art. 39 din Convenție. Într-adevăr, potrivit acestui text, în orice fază a procedurii(4), Curtea se poate pune la dispoziția părților pentru soluționarea pe cale amiabilă a cauzei, soluționare care trebuie să reflecte totuși respectarea drepturilor omului, astfel cum acestea sunt recunoscute și garantate de Convenție și de protocoalele sale adiționale. Procedura reglementării amiabile a litigiului este confidențială. În cazul în care ea se finalizează printr-un acord al părților, Curtea va scoate cauza de pe rol printr-o decizie ce se limitează la o prezentare sumară a situației de fapt din speță și a soluției adoptate. Decizia este transmisă Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, care va supraveghea executarea clauzelor din convenția de soluționare amiabilă a litigiului, așa cum acestea au fost reținute în decizia Curții.

După cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, posibilitatea reglementării amiabile a litigiului, prevăzută de Convenție, apare ca o modalitate de realizare a unei concilieri internaționale(5) într-o manieră specifică, anume protecția europeană a drepturilor omului, față de care totuși prezintă unele deosebiri(6), esențială fiind aceea că, spre deosebire de conciliere, care privește un diferend interstatal, reglementarea amiabilă se aplică nu numai în privința cererilor interstatale, extrem de rare în jurisprudența Curții, ci, cel mai adesea, cererilor individuale.

Deși uneori în doctrină s-au emis anumite rezerve cu privire la compatibilitatea reglementării amiabile a litigiului cu asigurarea protecției efective a drepturilor omului(7), spunându-se că, bunăoară, statul în cauză ar putea exercita "presiuni" asupra reclamantului pentru realizarea "compromisului" pe care această soluționare îl presupune sau că, într-o asemenea situație, Curtea nu ar mai putea dispune măsuri de ordin general care să conducă la înlăturarea producerii în viitor a unor încălcări ale Convenției similare cu cele în discuție în cauza dată(8), nu mai puțin, instituția în discuție prezintă avantaje atât pentru părțile în litigiu, cât și pentru instanța europeană. Din punctul de vedere al părților litigante, mai întâi, prin ajungerea la reglementarea amiabilă a litigiului, reclamantul obține satisfacție în privința pretențiilor sale, deoarece, în cursul "tranzacției" astfel realizate, statul în cauză va recunoaște existența încălcării Convenției invocate prin introducerea "acțiunii" în fața Curții, pe de o parte, iar, pe de alta, întotdeauna reclamantul va primi o despăgubire bănească pentru repararea prejudiciului material și/ori moral pe care l-a suferit ca urmare a producerii acelei încălcări. La rândul lui, deși statul în cauză face o asemenea recunoaștere și își asumă obligația de plată a despăgubirilor, împotriva sa nu va mai fi pronunțată o hotărâre de condamnare pe plan internațional.

Cât privește instanța europeană, ea va adopta o decizie mult mai simplă, fără o analiză exhaustivă a situației de fapt și a problemelor de drept ce se pun în cauza respectivă. După verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 39 din Convenție, instanța europeană va lua act de înțelegerea realizată de părți și va decide scoaterea cauzei de pe rolul ei.

Dacă este foarte adevărat că, așa cum s-a spus uneori în doctrină, în sistemul Convenției reglementarea amiabilă a litigiului este un contract sui-generis care se bazează pe concesiile reciproce făcute de părți(9), "negocierile" în vederea încheierii lui se realizează exclusiv sub controlul Curții, prin grefa acesteia, și sunt confidențiale. Mai mult, potrivit art. 62 par. 2 din Regulamentul instanței europene, aceste negocieri nu au nicio incidență asupra observațiilor făcute de părți în procedura contencioasă în cazul în care negocierile în vederea reglementării amiabile a litigiului eșuează. Același text din Regulamentul Curții precizează că, în cadrul procedurii contencioase, părțile sunt obligate să nu menționeze și să nu invoce vreo comunicare scrisă sau orală, o ofertă ori o concesiune concretă care ar fi intervenit în cursul negocierilor eșuate.

* Articol extras din Revista română de drept privat nr. 4/2015, Ed. Universul Juridic.

(1) A se vedea C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 1148 și urm.; cu privire la dreptul de recurs individual, a se vedea și R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 683 și urm.; J.F. Renucci, Traité de droit européen des droits de l'homme, L.G.D.J., Dalloz, 2007, p. 845 și urm.; Fr. Sudre, Droit européen et international des droits de l'homme, 9e édition, revue et augmentée, P.U.F., Paris, 2008, p. 659 și urm.

(2) A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, ed. a 5-a, revăzută, completată, actualizată, Ed. All Beck, București, 2005, vol. I, nr. 70.

(3) Cu privire la acest sistem, a se vedea C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005, p. 80.

(4) Redactarea actuală a art. 39 din Convenție a fost introdusă prin Protocolul nr. 14, intrat în vigoare la 1 iunie 2010; anterior, fostul art. 38 par. 1 din Convenție preciza că procedura reglementării amiabile a litigiului putea începe numai după ce Curtea declara cererea reclamantului admisibilă; pentru amănunte, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., vol. II, 2006, p. 452 și urm.

(5) A se vedea Fr. Sudre, op. cit., p. 706.

(6) Cu privire la aceste deosebiri, a se vedea C. Bîrsan, op. cit. (2010), pp. 1446 și 1447.

(7) A se vedea O. De Schutter, Le règlement amiable dans la Convention européenne des droits de l'homme: entre théorie de la fonction de juger et théorie de la négociation, Mélanges en hommage à Pierre Lambert, Bruylant, Bruxelles, 2000, p. 225 și urm.

(8) Cu privire la critica acestor rezerve, a se vedea: Cr.L. Rozakis, Unilateral Declarations as a Means of Settling Human Rights Disputes: A New Tool for the Resolution of Disputes in the ECHR's Procedure, în M.G. Kohen (editor), Promoting Justice, Human Rights and Conflict Resolution through International Law/La promotion de la justice, des droits de l'homme et du règlement des conflits par le droit international. Liber Amicorum Lucius Caflisch, Leiden, 2007, p. 1003 și urm.

(9) A se vedea Ph. Frumer, La renonciation aux droits et libertés. La Convention européenne des droits de l'homme à l'épreuve de la volonté individuelle, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 55 și urm.

De asemenea, din jurisprudența Curții în materie rezultă că, în ipoteza în care reglementarea amiabilă a litigiului intervine în cauze ce au ca obiect încălcări grave ale unor drepturi intangibile garantate de Convenție, cum sunt dreptul la viață (art. 2) ori dreptul de a nu fi supus la tortură, la tratamente inumane ori degradante (art. 3), instanța europeană nu validează o eventuală înțelegere a părților numai pe baza recunoașterii producerii încălcărilor invocate de reclamant și a obligației asumate de statul "pârât" de a plăti o sumă de bani cu titlu de despăgubiri, oricât de importantă ar fi aceasta. În asemenea situații este necesar ca statul să se angajeze la a lua măsuri de ordin general, care să conducă la înlăturarea deficiențelor de ordin legislativ ori administrativ sau a practicilor care au generat încălcările Convenției denunțate de reclamant prin cererea sa(10). Îndeplinirea acestor angajamente va fi supusă controlului exercitat de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei asupra executării hotărârilor Curții. În orice caz, așa cum s-a subliniat în doctrina consacrată Convenției, reglementarea amiabilă a litigiului presupune, în mod obligatoriu, acceptarea înțelegerii realizate de părți de către instanța europeană; nu va exista reglementare amiabilă fără acordul acesteia. Curtea va respinge orice încercare de reglementare amiabilă care nu este de natură să respecte drepturile garantate de Convenție și/ori de protocoalele sale adiționale(11). În sfârșit, precizăm că, drept urmare a realizării înțelegerii amiabile între părți, Curtea va proceda la radierea cauzei de pe rolul ei pe temeiul dispozițiilor art. 37 par. 1 lit. c), potrivit cărora ea poate decide astfel atunci când constată existența vreunui "motiv" ce nu mai justifică să continue examinarea cererii.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...