Universul Juridic nr. 1/2017

Modalitățile obligațiilor și abuzul de drept în reglementarea noului Cod civil
de Scurtu Stefan

11 ianuarie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Aspecte preliminare. Abuzul de drept în reglementarea Noului Cod Civil

În doctrina juridică, în abordarea problemei abuzului de drept, se pleacă de la premisa că abuzul de drept este (alături de reaua-credință) o formă de încălcare a bunei-credințe. Fiecare dintre cele două forme opuse bunei-credințe are un conținut semantic propriu: reaua-credință înseamnă viclenie, înșelăciune, fraudă, omisiune intenționată, iar abuzul de drept înseamnă intenție de a vătăma sau păgubi pe altul, neglijență și ușurință în exercițiul unui drept, comise pentru a deturna acest drept de la finalitatea sa economică și socială(1).

Principiul din dreptul roman conform căruia nimeni nu este răspunzător de daune când uzează de dreptul său (neminem laedit qui suo iure utitur) este interpretat în dreptul modern în sensul că niciun drept subiectiv nu este absolut, ci îi conferă titularului o putere limitată în ceea ce privește conținutul dreptului și exercițiul său, adică dreptul subiectiv trebuie exercitat cu bună-credință, ceea ce înseamnă intenție onestă, diligență și prudență(2).

Legislația civilă anterioară Codului civil din 2009 nu cuprindea referiri exprese la abuzul de drept. Totuși, dispozițiile art. 57 din Constituția României și cele ale art. 3 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și juridice, puteau constitui temei legal pentru invocarea și sancționarea abuzului de drept. Potrivit dispozițiilor art. 54 din Constituția României, "cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți", iar, potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, "drepturile civile (...) pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic și social". În schimb, vechiul Cod de procedură civilă (art. 723) sancționa exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale ("Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite").

Noul Cod civil reglementează abuzul de drept raportându-l la buna-credință; astfel, potrivit art. 15 C. civ., care are ca denumire marginală "Abuzul de drept", "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe". În corelație cu aceste prevederi, art. 1353 C. civ. consacră ideea că exercițiul drepturilor trebuie să se facă în conformitate cu scopul lor economic și social, situație în care este înlăturat caracterul ilicit al unei fapte delictuale, exceptând cazul în care dreptul este exercitat abuziv ("cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepția cazului în care acesta este exercitat abuziv"). Aceste dispoziții sunt în consonanță cu cele ale art. 57 din Constituția României, la care am făcut referire mai sus.

În practica judecătorească, probleme ale abuzului de drept au fost rezolvate de instanțe în materia proprietății, a raporturilor de muncă, a raporturilor comerciale și a raporturilor de contencios administrativ. Totuși, de cele mai multe ori, a fost evidentă reticența instanțelor de judecată de a sancționa abuzul de drept, reticență pusă pe seama lipsei unei norme juridice exprese care să-l reglementeze.

În ceea ce privește sancționarea abuzului de drept, trebuie evidențiat faptul că noul Cod civil nu stabilește modul în care poate fi sancționat abuzul de drept. Într-o opinie doctrinară s-a considerat că un asemenea abuz poate fi sancționat de instanța de judecată în două modalități: fie prin refuzul concursului forței de constrângere a statului, în sensul că instanța, constatând că este în prezența exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea titularului acelui drept (nu va admite cererea de chemare în judecată dacă abuzul de drept provine de la reclamant, respectiv va înlătura apărarea pârâtului dacă abuzul de drept provine de la acesta), fie prin angajarea răspunderii autorului exercițiului abuziv față de cel vătămat într-un drept al său, în temeiul principiilor generale ale răspunderii civile, pentru înlăturarea efectelor exercitării abuzive a dreptului sau/și pentru acordarea de daune-interese, atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. În cazul producerii unui prejudiciu ca urmare a exercitării abuzive a dreptului suntem în prezența răspunderii civile delictuale(3) . Într-o altă opinie, respingerea cererii titularului dreptului subiectiv civil exercitat abuziv va interveni, eventual, în temeiul unor dispoziții legale exprese, iar nu în baza simplei exercitări abuzive a dreptului; sancțiunea cu caracter general a exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil constă în obligarea autorului abuzului, dacă este cazul, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală. Orice alte sancțiuni, cu caracter special, pot să intervină numai dacă sunt prevăzute în mod expres de o normă specială(4) .

Modalitățile obligațiilor în reglementarea Noului Cod Civil

În doctrina juridică anterioară Codului civil din 2009, obligațiile erau împărțite în două mari categorii: obligații pure și simple (în cazul cărora raportul juridic obligațional presupunea un creditor, un debitor și un singur obiect) și obligații complexe, în cazul cărora raportul juridic obligațional conținea și elemente suplimentare (termen, condiție, o pluralitate de subiecte sau o pluralitate de obiecte), care produceau efecte specifice, conferind acestor obligații anumite particularități; în funcție de elementul care dădea complexitate raportului juridic se făcea distincție între obligații afectate de modalități (termenul și condiția) și obligații plurale (care aveau fie o pluralitate de subiecte, fie o pluralitate de obiecte). Obligațiile cu obiecte multiple puteau fi alternative sau facultative, iar cele cu subiecte multiple puteau fi divizibile (conjuncte), indivizibile și solidare. Așadar, obligațiile afectate de modalități erau privite ca o specie a obligațiilor complexe(5) .

Noul Cod civil reglementează separat " modalitățile obligațiilor" și "obligațiile complexe"; astfel: a) în Titlul III (intitulat "Modalitățile obligațiilor"), din Cartea a V-a ("Despre obligații") sunt reglementate doar obligațiile afectate de termen și condiție, considerate astfel, implicit, a fi singurele modalități ale obligațiilor; b) în Titlul IV (intitulat "Obligațiile complexe"), din Cartea a V-a ("Despre obligații") legiuitorul reglementează obligațiile plurale, adică obligațiile care au o pluralitate de subiecte și/sau o pluralitate de obiecte.

Având în vedere "modalitățile obligațiilor" (adică conținutul raportului juridic obligațional din punct de vedere al prezenței elementelor care afectează existența sau executarea obligațiilor), legiuitorul împarte obligațiile în trei categorii: obligații simple, obligații pure și simple și obligații afectate de modalități (art. 1396 C. civ.).

Obligațiile simple presupun un raport juridic a cărui structură cuprinde un creditor, un debitor și un singur obiect, adică o singură prestație (prestația constituie obiectul raportului juridic de obligație, și nu conținutul lui). Obligațiile simple nu sunt afectate de termen sau condiție și pot fi executate imediat, din proprie inițiativă sau la cererea creditorului [art. 1397 alin. (1) C. civ.]. De asemenea, obligația este simplă, iar nu condițională, dacă eficacitatea sau desființarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părțile să știe, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiție [art. 1397 alin. (2) C. civ.].

Obligațiile pure și simple sunt reglementate ca o specie a obligațiilor simple. Deosebirea dintre ele constă în faptul că obligațiile pure și simple nu sunt susceptibile de modalități [art. 1396 alin. (2) C. civ.], pe când obligațiile simple pot fi afectate de orice modalități; afectarea obligațiilor pure și simple cu o modalitate se sancționează cu nulitatea absolută; sunt exemple de obligații pure și simple: obligația de securitate pe care o are transportatorul, acesta fiind îndatorat să asigure deplasarea la destinație a călătorilor în condiții care să asigure viața, sănătatea și integritatea lor corporală; obligația de securitate prevăzută de legislația pentru protecția consumatorului, obligația de întreținere, reglementată de art. 513 și urm. C. civ. etc (6) .

Obligațiile afectate de modalități presupun un raport juridic care cuprinde, pe lângă elementele sale structurale (părțile, conținutul și obiectul), o condiție sau un termen (art. 1398 C. civ.), adică un element de care depinde fie executarea (exigibilitatea) obligației (termen suspensiv, condiție suspensivă), fie existența sa (termen extinctiv, condiție rezolutorie). Pot fi afectate de modalități atât obligațiile simple, cât și obligațiile complexe, cu pluralitate de subiecte sau pluralitate de obiecte.

Termenul - modalitate a obligației și abuzul de drept

O bună definiție a termenului-modalitate a obligației este dată de legiuitor; astfel, potrivit art. 1411 alin. (1) C. civ., termenul este un eveniment viitor și sigur, de a cărui realizare depinde executarea sau stingerea unei obligații, adică durata executării și exigibilitatea obligației.

În ceea ce privește clasificarea termenului, în doctrină s-au propus diferite criterii de clasificare a termenelor(7):

a) În funcție de cunoașterea sau necunoașterea, la data nașterii raportului juridic de obligație, a momentului împlinirii sale, termenul poate fi cert sau incert.

Termenul (suspensiv sau extinctiv) este cert atunci când data împlinirii sale este cunoscută în momentul nașterii obligației; de exemplu: termenul care este determinat făcându-se referire la o dată calendaristică viitoare sau la un eveniment precis situat în timp sau prin menționarea duratei termenului, calculată de la o dată precisă.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...