Universul Juridic nr. 12/2016

Abuzul de drept, clauzele abuzive, abuzul de concurență, abuzul de poziție dominantă: În căutarea unei coerențe
de Mihai Emilia

21 decembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

În Noul Cod civil român (numit noul C. civ. în continuare) s-a instalat confortabil și explicit teoria abuzului de drept, dezvoltată anterior jurisprudențial și mai ales doctrinar. Art. 15, intitulat "Abuzul de drept", prevede: "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe"(1) .

Intervenția noastră va puncta elementele care configurează instituția abuzului de drept în dreptul român, pentru ca apoi, dată fiind problematica desemnată de expresii precum: clauze abuzive, abuz de concurență, abuz de poziție dominantă, să încerce să identifice posibile corelări între teoria abuzului de drept și fiecare dintre noțiunile menționate.

I. Noțiunea abuzului de drept

Art. 15 noul C. civ. nu definește abuzul de drept, dar analiza termenului ne conduce la o sumă de observații referitoare la domeniul său de incidență și la criteriile prin aplicarea cărora poate fi identificat(2) .

1. Domeniul de aplicare a teoriei abuzului de drept. Textul vizează exercițiul dreptului subiectiv, în principiu al oricărui drept subiectiv, nu și dreptul obiectiv care-l întemeiază și-i instituie limitele interne și externe. Această observație deschide însă o dublă perspectivă, analizată în doctrină(3): aplicabilitatea teoriei abuzului de drept poate fi urmărită în două dimensiuni: orizontală și verticală.

1.1. Abuz de drept vs. abuz de libertate. Pe orizontală urmează a se determina dacă teoria abuzului de drept vizează și lupta împotriva abuzului de libertate sau se limitează doar la drepturile definite ca atare. Urmându-l fără rezerve pe Ripert(4) , cea mai mare parte a doctrinei consideră că abuzul de libertate nu intră sub incidența abuzului de drept, această opțiune fiind consacrată și de Noul Cod civil român. Ne pare util în acest context să precizăm pentru început ce se înțelege prin drept în materia abuzului de drept și, pornind de aici, să determinăm fundamentul juridic al teoriei abuzului de drept.

Potrivit prof. Gheorghe Mihai, în sens strict, "dreptul subiectiv este prerogativa (avantajul, privilegiul acordat prin lege) unui subiect de drept concret de a avea o conduită sau de a pretinde o conduită celorlalte subiecte de drept, în scopul valorificării sau apărării unui interes protejat prin dreptul obiectiv în vigoare, în cazul în care intră într-un raport juridic determinat"(5). Reținem din această definiție două elemente care ne sunt utile: că dreptul subiectiv este o prerogativă pusă la dispoziția titularului de legiuitor și că această prerogativă îi este acordată titularului în interesul său propriu.

Formularea ne impune să determinăm finalitățile urmărite de legiuitor prin acordarea prerogativelor consacrate ca drepturi subiective. Deslușirea acestor finalități va vădi voința legiuitorului, în care rezidă fundamentul juridic al teoriei abuzului de drept(6).

Achiesăm la punctul de vedere exprimat în doctrină(7), potrivit căruia fiecare drept subiectiv posedă două categorii de finalități(8):

→ o destinație comună, o finalitate generală a tuturor drepturilor subiective. Spunem, în acest sens, că orice drept subiectiv este conferit în vederea satisfacerii unor interese normale ale titularului său, care nu-l poate utiliza decât normal(9).

→ o destinație particulară, specifică fiecărui drept. De exemplu, dreptul de proprietate imobiliară are ca funcție specială aceea de a permite titularului său exercițiul celor trei componente care îl alcătuiesc - usus, fructus și abusus. Utilizarea dreptului de proprietate în scopul împiedicării unui vecin de a-și exercita plenar, la rândul său, dreptul de proprietate asupra unui imobil alăturat înseamnă înfrângerea finalității acestui drept.

Abuzul de drept constă, din această perspectivă, în nerespectarea finalităților - atât a celor generale, cât și a celor specifice, particulare - puterii juridice conferite titularului prin dreptul normativ(10) . Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv trebuie exercitat în limitele impuse de finalitățile sale, unele textuale, explicite, dar și, adeseori, virtuale. Abuzul de drept vădește o anume ipocrizie a autorului său; acesta pare numai că-și exercită corect dreptul, pentru că-i respectă limitele aparente, textuale. În același timp însă, nu-i respectă sensul intim și real, limitele virtuale. Teoria abuzului de drept, consacrată acum legislativ, permite devoalarea acestei "fățărnicii". Titularul unui drept exercitat abuziv nu se mai poate prevala de aparența respectării dreptului, de "imunitatea" pe care această aparență i-o conferea. El devine tot atât de vulnerabil, ca și cum dreptul normativ nu i-ar fi conferit nicio prerogativă: se poate afirma așadar că abuzul determină chiar încetarea existenței dreptului subiectiv. Iar des-ființarea dreptului subiectiv generează, eventual, vocația victimei de a obține acoperirea daunelor suferite(11) . În fond, statul garantează exercițiul prerogativei juridice doar în măsura în care liceitatea intrinsecă a acesteia este respectată. Aici este punctul care marchează distincția dintre răspunderea pentru exercitarea abuzivă a dreptului și clasica răspundere civilă delictuală (art. 1357 noul C. civ.), adeseori identificate în doctrină(12) .

Răspunsul complet la întrebarea inițială, anume dacă teoria abuzului de drept este incidentă și în ipoteza abuzului de libertate, implică însă și definirea libertății. În doctrina de specialitate s-a spus că libertatea este "posibilitatea (persoanei, n.n.) de a se comporta potrivit voinței sale proprii și autonome, posibilitate garantată de altfel de dreptul obiectiv"(13). Este, fără îndoială, o prerogativă juridică, dar o prerogativă diferită de dreptul subiectiv. Căci, în timp ce dreptul subiectiv asigură exclusivitatea puterii recunoscute titularului său, constituind o sursă legală de inegalitate, puterea născută din consacrarea unei libertăți nu este exclusivă, ci poate fi în mod egal exercitată de orice persoană(14).

Evident, exercitarea abuzivă a oricărei libertăți reprezintă o faptă ilicită, dar este un delict în sine, nevoalat de vreo imunitate limitată, care atrage răspunderea civilă potrivit art. 1357 noul C. civ. în mod direct, nemijlocit. Cel care săvârșește un abuz de libertate nu este protejat de nicio legitimitate aparentă, cum se întâmplă în cazul titularului dreptului subiectiv exercitat abuziv.

1.2. Drepturi subiective legiferate vs. drepturi subiective contractuale. Pe verticală urmează să stabilim dacă drepturile subiective susceptibile să fie exercitate abuziv sunt, într-o interpretare restrictivă, doar cele consacrate de dreptul obiectiv, sau, adoptând o interpretare extensivă, sunt și cele pe care și le recunosc părțile unui contract.

În opinia noastră, nimic nu împiedică includerea drepturilor contractuale în sfera de incidență a teoriei abuzului de drept. Ele sunt prerogative recunoscute convențional, în vederea satisfacerii interesului propriu al uneia dintre părțile contractului. Exclusivitatea puterii pe care o furnizează titularului este chiar mai pregnantă decât în cazul drepturilor legale. Îndeplinesc așadar toate condițiile pentru a putea fi calificate ca drepturi subiective.

Această asimilare este operantă, fără dubiu, dacă evaluăm contractul și efectele sale din perspectiva clasică a autonomiei de voință: voința conștientă de sine și rațională a părților unui act juridic constituie izvor de drept, cu nimic mai prejos decât voința legiuitorului care edictează dreptul normativ. Prin urmare, exercițiul drepturilor pe care părțile și le recunosc contractual, potrivit voinței lor reale, este supus acelorași limite explicite și implicite ca și al drepturilor izvorâte din lege. Aplicabilitatea teoriei abuzului de drept în cazul drepturilor contractuale a fost, de altfel, afirmată cu mult timp în urmă, de Ripert: "On ne peut admettre que le droit contractuel soit supérior par sa nature au droit légal et, à ce titre, non susceptible d'abus"(15).

Dacă depășim teoria autonomiei de voință, pentru a ne aventura în spațiile pozitivismului juridic și solidarismului juridic(16), constatăm că argumentele se fortifică. Teoria kelseniană a dreptului pur(17) ne asigură că voința contractanților are un rol esențial doar în crearea convenției ca procedură, în timp ce forța obligatorie a normei materializate prin această procedură izvorăște din dreptul legiferat. În această perspectivă, drepturile părților, prevăzute prin clauzele contractuale, sunt produsul dreptului pozitiv, la fel ca și drepturile legale. Mai mult, în varianta pozitivistă a lui Gounot, "contractul trebuie să se justifice prin aplicarea legii, care singură poate organiza și garanta libertatea indivizilor în societate"(18).

Erodarea principiului autonomiei de voință este continuată de teoria solidarismului juridic: voința părților nu creează și nu poate crea drepturi subiective nici măcar ca mecanism procedural, pentru că ea însăși trebuie să se supună dreptului obiectiv: "voința individuală nu face decât să pună în mișcare, să anime regulile impuse de dreptul obiectiv. Iar convenția nu este decât acordul indivizilor de a se supune unei reguli prestabilite de dreptul obiectiv"(19). În consecință, doar legea este aceea care imprimă forță obligatorie clauzelor contractuale, drepturilor și obligațiilor pe care acestea le formulează.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...