Universul Juridic nr. 12/2016

Legea ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate
de Popescu Andreea

11 decembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Noțiuni introductive

"Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși. În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin act administrativ. Prin lege se pot reglementa și alte modalități de dobândire a dreptului de proprietate"(1).

Prin a dobândi înțelegem operațiunea juridică prin care o persoană fizică sau juridică devine proprietar asupra unui bun. Chiar dacă în termeni generali acest lucru rezistă reformei legislative din domeniul dreptului privat, putem trage această concluzie atât ca urmare a lecturării vechiului Cod civil, cât și ca urmare a lecturării actualului Cod civil. Trebuie să remarcăm că textul celor două coduri este diferit în privința modalității de dobândire a dreptului de proprietate. De altfel, definirea dreptului de proprietate a fost modificată față de art. 480 al vechiului Cod civil în actuala reglementare, definind dreptul de proprietate prin însuși conținutul său: posesie, dispoziție, folosință. Păstrând conținutul juridic al dreptului de proprietate al art. 480 vechiul Cod civil, se adaugă totuși alături de caracterele juridice ale dreptului de proprietate respectiv, caracterul exclusiv, absolut și perpetuu ca un caracter juridic inițial consacrat de doctrină și ulterior consacrat de textul Codului civil respectiv art. 555 alin. (1).

Constituția României, în Titlul II, sub denumirea - "Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale", la art. 44 alin. (1), denumit "Dreptul de proprietate privată", stabilește că dreptul de proprietate este garantat. Alin. (2) al aceluiași articol precizează că "proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular..."(2) .

Importanța dată "dreptului de proprietate" de către Constituția României, o regăsim atât în legislația subsecventă, cât și în doctrina juridică. "De-a lungul dezvoltării societății, s-a demonstrat în mod indubitabil că există o relație concretă între proprietar și bunul asupra căruia acesta reclamă proprietatea, dar și între proprietar și toate celelalte persoane în legătură cu bunul în cauză"(3) .

Repere istorice privind evoluția dreptului de proprietate

Începând cu etapa comunei primitive, unde omul își exercită dreptul de proprietate prin deținerea bunurilor care îi asigurau supraviețuirea, continuând cu schimbul de bunuri pe care membrii comunității le dețineau în exces, cu scopul eficientizării activității ce ținea de supraviețuire și ulterior de dezvoltare, dreptul de proprietate și-a demonstrat până în zilele noastre rolul de motor în demonstrarea relațiilor economice și sociale. De-a lungul timpului, "membrii comunităților umane în curs de formare, s-au recunoscut reciproc drept proprietari de bunuri. Cu alte cuvinte, puterea exercitată de cineva asupra bunului său, asupra bogățiilor sale, a trebuit recunoscută de către ceilalți, proprietatea fiind prin excelență, un mod de realizare a unei puteri umane asupra bogățiilor"(4).

Analizând din perspectiva aceasta, putem descoperi celelalte valențe ale dreptului de proprietate, constatând că "proprietatea s-a transformat în relație socială de însușire, iar în momentul în care această relație socială a fost cuprinsă în norme juridice - de la cutumă până la norma edictată de entitatea care a ajuns să o ordoneze, să o reglementeze, și anume statul, ea a devenit un raport juridic, adică un drept de proprietate"(5).

Epoca romană reprezintă poate cea mai efervescentă perioadă din perspectiva consolidării statului. În acest context, proprietatea comună a ginții latine devine proprietate publică a statului. În aceasta etapă, doctrina constată existența a două forme de proprietate publică. Prima dintre aceste forme se referea la proprietatea statului asupra sclavilor (servi publicus), iar cea de-a doua formă de proprietate publică, se apreciază că este în acel moment istoric, proprietatea statului asupra pământului (ager publicus). Merită să remarcăm din perspectiva temei principale a prezentului articol și anume: legea ca mod de dobândire a proprietății, că încă din anul 111 î.H., în baza legii Theoria Agraria, suprafețe de pământ aflate în proprietatea statului, dar care erau folosite de latifundiari, deveneau proprietatea privată a celor ce dețineau în administrare, în acel moment dat, terenuri. "Astfel, Ager Italicus, a fost asimilat cu Ager Romanus, devenind Resmancipi și susceptibile de proprietate QUIRITARA"(6).

Continuând analiza evoluției istorice a dreptului de proprietate, constatăm apariția și dezvoltarea diverselor variante ale acestuia printre care amintim "proprietatea pretoriană, proprietatea provincială și proprietatea pelegrină"(7).

Perioada Evului mediu impune o distincție între Dominium Directum și Dominium Utile, remarcabil fiind faptul că și în acest context istoric dreptul de folosință al vasalului se transformă și se consolidează treptat, devenind un drept care se putea perpetua succesoral și chiar putea să se transforme într-un drept de proprietate deplină.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...