Universul Juridic nr. 12/2016

Suplinirea consimțământului părinților de către instanță în cazul abuzului de drept
de Gita Oana

21 decembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Introducere

La nivel teoretic, drepturile și îndatoririle copilului sunt extrem de bine reglementate având parte de o protecție specială conferită de legiuitor prin norme speciale. Cu toate acestea, la nivel practic, respectarea interesului superior al copilului este în mod evident legată de modalitatea în care părinții își exercită drepturile și îndatoririle pe care legea le conferă față de copiii lor.

De cele mai multe ori, drepturile copilului sunt lezate în momentul în care relațiile dintre părinți suferă schimbări deosebite concretizate în separarea în fapt a acestora, desfacerea căsătoriei etc. Chiar dacă legiuitorul stabilește ca autoritatea părintească se exercită în comun [art. 483 alin. (1) noul C. civ.] - în ideea de o mai bună gestionare a raporturilor dintre ambii părinți și copil și în încercarea de a împăca "interesul" sporit al soților de a-și disputa apartenența copilului în desele confruntări ce apar în aceste momente de criză conjugală - aceasta este scindată adesea prin manifestarea abuzivă a părinților.

Fie că este vorba de neînțelegeri ale părinților privitoare la activitățile zilnice ale minorului, la stabilirea locuinței acestuia, a programului de vizite sau a modului în care îi sunt administrate bunurile, fie că neînțelegerile vizează deplasarea în străinătate a copilului în diverse scopuri sau chiar atunci când discutăm despre adopția acestuia, exercitarea cu rea-credință a drepturilor unuia dintre părinți reprezintă abuz de drept.

Astfel, ne aflăm în situația în care unul dintre părinți abuzează de dreptul său privitor la copil în momentul în care refuză nejustificat o activitate, o manifestare a unui drept al copilului sau chiar o măsură dispusă de o autoritate în vederea desfășurării normale a vieții private a copilului.

În aceste situații, instanța de tutelă are competența de a suplini consimțământul părintelui sau, mai mult, de a dispune împotriva voinței părintelui/părinților ori de câte ori este în interesul copilului.

1. Abuzul de drept - cadru legal și conceptual

Spre deosebire de reglementările anterioare unde abuzul de drept nu era prevăzut expres într-o normă de drept, în prezent noul Cod civil consacră această noțiune în dispozițiile art. 15 noul C. civ. potrivit cărora niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

În doctrina juridică română, abuzul de drept a fost definit ca fiind "exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale"(1).

Din interpretarea dispozițiilor art. 15 noul C. civ. considerăm că se poate vorbi despre abuz de drept atunci când titularul acestuia, cu rea-credință îl deturnează de la finalitatea lui. În acest sens, s-a considerat(2) că abuzul de drept presupune două elemente constitutive. Pe de o parte unul subiectiv reprezentat de reaua-credință în exercitarea dreptului subiectiv civil, iar pe de altă parte un element obiectiv ce constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, manifestarea în acest sens neputând fi justificată de un motiv legitim.

De altfel, abuzul de drept vizează încălcarea a două principii ce guvernează exercitarea dreptului subiectiv civil, și anume acela de a exercita dreptul subiectiv civil cu bună-credință [art. 57 din Constituție și art. 14 alin. (1) noul C. civ.] și acela de a nu încălca limitele sale interne, adică numai potrivit scopului în vederea căruia este recunoscut de lege, nu în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe (art. 15 noul C. civ.).

Caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii, are în vedere situația valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se celeilalte părți (celălalt părinte) mai mare decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de legiuitor și în limitele sale. Caracterul excesiv al exercitării dreptului impune, per a contrario, necesitatea existenței unui raport de proporționalitate între exercițiul dreptului de către titular și prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terțe persoane pe această cale (în speță, copilul). Depășirea acestui raport de proporționalitate și, implicit, situarea dreptului subiectiv în afara limitelor sale, face ca exercițiul dreptului să fie excesiv și de natură să atragă răspunderea titularului (sancțiunea fiind reprezentată de chiar excluderea de la luarea acelei măsuri prin suplinirea consimțământului părintelui de către instanță).

În plus, caracterul nerezonabil al exercitării dreptului întărește imperativul consfințit implicit de legiuitor ca dreptul subiectiv să fie valorificat cu respectarea limitelor sale și a scopului în considerarea căruia a fost edictat, respectiv interesul superior al copilului. Instituirea în mod expres a condiției ca exercițiul dreptului să fie excesiv și nerezonabil pentru a se putea reține existența unui abuz de drept este o reflectare în noua reglementare a concepției doctrinare potrivit căreia dreptul subiectiv nu-și poate produce efectele și nu se poate bucura de ocrotirea legii decât prin raportare la finalitatea pe care o are și la funcțiile pentru care legea îl consacră(3). O astfel de abordare legală permite fiecărui titular de drept subiectiv să-l valorifice în interesul său, cu respectarea însă a drepturilor și a intereselor terților.

Legiuitorul reglementează abuzul de drept în strânsă legătură cu noțiunea de bună-credință. Potrivit dispozițiilor art. 15 noul C. civ., săvârșește un abuz de drept cel care exercită un drept subiectiv într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. De această dată, însuși legiuitorul face referire la buna-credință, prevăzând că "orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri" (art. 14 noul C. civ.). Existența bunei-credințe va constitui un element important de apreciere privind săvârșirea unui abuz de drept. Cu alte cuvinte, acolo unde există bună-credință nu poate fi abuz de drept, iar, în măsura în care dreptul este exercitat cu rea-credință, prin deturnarea acestuia de la scopul economic și social în vederea căruia a fost recunoscut și, respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de protecție juridică(4) .

Astfel, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale - interesul copilului, ci cu intenția de a vătăma o altă persoană - reprezentată fie de celălalt părinte, fie de un terț ce militează pentru respectarea drepturilor copilului.

2. Manifestarea abuzului de drept în cadrul relațiilor dintre părinți și copii

Regula exercitării comune a drepturilor și îndatoririlor ce reprezintă conținutul autorității părintești este adesea încălcată în practică și printr-o analiză succintă a deturnării scopului în care ar trebui să se realizeze observăm îndeplinirea condițiilor cerute pentru constatarea abuzului de drept. Părinții care transpun efectele ruperii relațiilor dintre ei în schimbarea finalității acestei autorități comune ori încercarea de scindare a acestei autorități nu fac altceva decât să abuzeze de dreptul de a fi părinte în ideea de a-l pedepsi pe celălalt, de a-l șicana sau de a-l șantaja.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...