Universul Juridic nr. 12/2016

(In)eficiența sancțiunilor prevăzute de noul Cod de procedură civilă în materia exercitării abuzive a drepturilor procesuale
de Popa Florina

19 decembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Dreptul la acțiune este o componentă a liberului acces la justiție, consacrat ca drept fundamental în Constituția României(1), respectiv ca principiu care guvernează procesul civil, atât în Codul de procedură civilă, cât și în alte acte normative de drept intern(2) și internațional(3).

Liberul acces la justiție nu este un drept absolut. Limitele acestuia au fost configurate în jurisprudența Curții Europene de trei principii: 1) limitarea liberului acces la justiție trebuie să urmărească un scop legitim; 2) limitarea să nu afecteze însăși substanța dreptului; 3) limitarea să se realizeze într-o manieră care să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese(4).

Exercitarea acțiunii civile reprezintă o fațetă a liberului acces la justiție, sens în care, de principiu, nimeni nu poate fi culpabilizat pentru ca a dedus judecății o pretenție care s-a dovedit a fi nefondată(5), după cum, de regulă, exercițiul acțiunii civile nu este supus unor garanții sau autorizări prealabile(6).

Alături de dreptul la acces liber la justiție, Codul de procedură civilă recunoaște părților litigante o serie de drepturi procesuale care sunt de natură să garanteze exercițiul liber al acțiunii civile, cum sunt(7): dreptul de a dispune de soarta procesului, prin renunțarea la judecată, sau la însuși dreptul pretins, prin achiesare la hotărârea judecătorească sau prin încheierea unei tranzacții; dreptul la exercitarea căilor de atac; dreptul de a participa la judecarea pricinii, respectiv dreptul de a fi citat și de primi comunicarea actelor de procedură; dreptul la apărare etc.

Cât privește modul de exercitare a drepturilor procesuale, Codul de procedură civilă conține mai multe prevederi, dintre care dispozițiile art. 12 pot fi considerate o normă de principiu în această materie(8). Potrivit acestor dispoziții, "(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. (2) Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv, răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare. (3) De asemenea, partea care nu își îndeplinește cu bună-credință obligațiile procesuale răspunde potrivit alin. (2)"(9).

Pentru a configura regimul juridic al abuzului de drept procesual(10) , conținutul dispozițiilor art. 12 C. proc. civ. trebuie coroborat cu cel ale dispozițiilor art. 10 alin. (1), ale art. 14 alin. (2) și (3), precum și cele ale art. 187-191 din același act normativ, aceste din urmă dispoziții fiind aferente Titlului al VI-lea al Cărții I, intitulat marginal "Amenzi judiciare și despăgubiri".

Astfel, art. 10 alin. (1) C. proc. civ. reglementează obligațiile părților în desfășurarea procesului, statuând că "părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia", iar art. 11 din același act normativ reglementează obligațiile terților în desfășurarea procesului, stipulând că "orice persoană este obligată, în condițiile legii, să sprijine realizarea justiției. Cel care, fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligații, poate fi constrâns să o execute sub sancțiunea unei amenzi judiciare, și, dacă este cazul, a unor daune-interese".

În aceeași linie, art. 14 alin. (2) C. proc. civ., prevede că: "Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea", în timp ce alin. (3) al aceluiași articol stipulează că "Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză".

Prin urmare, buna-credință este atât o îndatorire procesuală, cât și un principiu care guvernează desfășurarea procesului civil, iar abuzul de drept procesual se apreciază prin raportare la reperele bunei-credințe ce trebuie manifestată în exercitarea drepturilor procesuale, cât și în îndeplinirea obligațiilor ce revin participaților la procesul civil.

Legea procesual civilă nu definește abuzul de drept procesual, însă sfera acestei noțiuni poate fi conturată prin raportare la dispozițiile de drept substanțial care reglementează această materie, respectiv dispozițiile art. 15 C. civ., care stipulează că "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe", coroborate cu dispozițiile art. 1353 C. civ., care statuează că "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv".

Abuzul de drept nu este definit de Codul civil, însă doctrina(11) , în special cea franceză(12) , a manifestat preocupări constante în această materie încă din prima jumătate a secolului al XX-lea. Așa cum întemeiat s-a remarcat, teoriile privind abuzul de drept au fost "dintre cele mai contradictorii, debutând prin negarea abuzului de drept, motivată de absolutizarea drepturilor subiective, și sfârșind prin a considera abuzivă exercitarea dreptului chiar atunci când aceasta se întemeiază pe o greșeală (fie gravă, fie o simplă imprudență), în prezent este acceptată nuanțat ideea abuzului de drept, cu valențe și pe plan procesual"(13) .

Din perspectiva dreptului procesual civil, abuzul de drept procesual constă în exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, împotriva scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, sau cu neexecutarea obligațiilor procesuale, cu consecința încălcării drepturilor procesuale ale celorlalte părți litigante. Per a contrario, exercițiul drepturilor procesuale și executarea obligațiilor ce incumba părților litigante (și, în unele cazuri, chiar și terților), trebuie să fie guvernate de principiul bunei-credințe, definită ca fiind "convingerea greșită pe care o persoană o are cu privire la temeinicia dreptului pe care îl invocă sau îl exercită, și de care legea ține seama, pentru a-i recunoaște fie dreptul însuși, fie numai alte efecte juridice."(14). Prin urmare, în planul dreptului procesual, părțile litigante (iar în unele situații și terții) trebuie să acționeze având convingerea că "exercitarea dreptului procedural în modalitatea aleasă de acesta este conformă scopului în vederea căruia dreptul procesual respectiv a fost recunoscut de lege, nu vatămă în niciun mod pe adversar și nici nu afectează regulile procedurale ce guvernează întregul proces civil"(15).

În doctrină s-a spus că abuzul de drept procesual are un element subiectiv și un element obiectiv(16).

Elementul subiectiv rezidă în exercitarea cu rea-credință a dreptului procesual, fără a putea justifica un interes special și legitim, ci numai cu intenția de a aduce atingere drepturilor celorlalte părți litigante.

Elementul obiectiv al abuzului de drept procesual constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul socio-economic pentru care a fost recunoscut de lege(17) ori în exercitarea dreptului într-un mod excesiv și nerezonabil(18).

* Articol publicat în volumul In Honorem Ion Lulă. Abuzul de drept, editor coordonator Florin Mangu, coeditor Lucian Bercea, Ed. Universul Juridic, București, 2016.

(1) Art. 21 din Constituția României prevede că "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite".

(2) Cu titlu de exemplu, menționăm dispozițiile art. 6 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, " (1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil. (2) Accesul la justiție nu poate fi îngrădit".

(3) Potrivit art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată de România în 20 iunie 1994, "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale, într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției".

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...