Universul Juridic nr. 12/2016

Principiul disponibilității și abuzul de drept în procesul civil
de Ghita Daniel

13 decembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Aspecte generale privind abuzul de drept

Concepția asupra abuzului de drept a fost influențată de teoriile asupra temeiului răspunderii pentru exercițiul abuziv al drepturilor subiective civile, acestea evoluând de la nerecunoașterea abuzului în materia exercițiului unui drept, la accentuarea, pe rând, fie a factorului subiectiv, psihologic sau dimpotrivă, a celui obiectiv, ajungându-se până la asimilarea abuzului de drept cu răspunderea civilă delictuală. Astfel, pornind de la adagiul lui Ulpian - neminem laedit, nemo damnum facit, qui suo iure utitur - adepții negării posibilității constatării unui abuz atunci când se exercită un drept, considerau că dreptul subiectiv este absolut, iar instituirea unor limite în care acesta să fie exercitat echivalează cu negarea dreptului(1). Cu un rol important în configurarea conceptului de abuz de drept, teoria subiectivă, considera că elementul definitoriu al abuzului de drept îl constituie factorul psihologic subiectiv, adică intenția de a vătăma (animus nocedi)(2). Excluzând însă culpa titularului dreptului, teoria a fost considerată restrictivă(3). În continuare s-a cristalizat teoria obiectivă care lua în considerare scopul sau finalitatea dreptului, însă suporta critica neconsiderării elementului subiectiv în săvârșirea abuzului de drept(4). În fine, asimilarea abuzului de drept cu răspunderea civilă delictuală, întregește teoria subiectivă prin acceptarea culpei în săvârșirea abuzului de drept, dar exclude din definirea abuzului finalitatea economică și socială a dreptului. Această ultimă teorie a fost criticată, considerându-se că abuzul de drept constituie un temei al unei răspunderi distincte de răspunderea civilă delictuală(5).

Fiind inițial o creație a doctrinei, generată de situațiile din practica judiciară care au impus sancționarea exercitării abuzive a exercitării unor drepturi substanțiale sau procesuale, teoria abuzului de drept nu a avut întotdeauna un fundament legal. În dreptul nostru temeiul legal al constatării abuzului de drept, pe planul dreptului substanțial, a fost identificat în dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice(6) , apreciindu-se, în doctrina vremii, că legiuitorul român a consacrat criteriul obiectiv în aprecierea abuzului de drept(7) , întrucât singura limitare impusă era cea a finalității, drepturile subiective civile putând fi exercitate "numai potrivit scopului lor economic și social".

Cu toate acestea, cu fundament în coroborarea textelor legale de drept material cu dispozițiile de drept procesual care constituiau temei al sancționării abuzului de drept, respectiv art. 723 C. proc. civ. de la 1865(8) , a fost susținută o "sinteză a celor două concepții"(9) , subiectivă și obiectivă, adică teoria care îmbină criteriul obiectiv cu cel subiectiv. Astfel, erau reținute ca elemente ale abuzului de drept atât deturnarea dreptului de la scopul său economic și social, cât și vinovăția în săvârșirea acestei deturnări(10) .

O asemenea concepție, întemeiată pe dispozițiile art. 723 C. proc. civ. anterior, a fost susținută constant în literatura juridică, considerându-se că abuzul de drept procesual implică două elemente, unul subiectiv, constând în exercitarea cu rea-credință a dreptului și unul obiectiv, reprezentat de denaturarea dreptului de la scopul său social-economic, în considerarea căruia fusese recunoscut ori de la finalitatea sa legală(11) .

Noul Cod civil cuprinde dispoziții exprese privind buna-credință și abuzul de drept, fiind instituite principiile de exercitare a unui drept subiectiv civil. Astfel, conform art. 14 C. civ., "orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri", iar potrivit art. 15 C. civ. "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe". Abuzul de drept apare prin exercitarea dreptului cu încălcarea bunei-credințe și a scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege ori a limitelor sale interne, adică atunci când titularul acestuia, cu rea-credință, îl deturnează de la finalitatea lui legală. De asemenea, sunt incidente în materia abuzului de drept și dispozițiile cuprinse în art. 1353 C. civ., potrivit cărora, "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv".

Prin aceste reglementări noul Cod civil conturează conceptual abuzul de drept, așa cum fusese consacrat în doctrină, ca o formă de încălcare a bunei-credințe(12) . Astfel, abuzul de drept înseamnă, în concepția codului, exercitarea unui drept în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. Încercând să cuprindă elementele caracteristice abuzului de drept, sintetizate de doctrină și jurisprudență, noua reglementare, cuprinde condiția subiectivă - exercitarea cu rea-credință - detaliind însă elementul obiectiv. Deturnarea de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege poate îmbrăca fie forma vătămării sau păgubirii altuia, fie exercitarea excesivă și nerezonabilă. De fapt, ambele situații se subsumează aceluiași element obiectiv statuat de doctrină - deturnarea dreptului de la finalitatea sa economică și socială, adică de la limitele sale normale, denumite limite interne(13) .

Sintetizând teoriile din doctrină, pentru a fi în prezența unui abuz de drept și pentru a se angaja răspunderea în temeiul acestuia, sunt necesare a fi întrunite o serie de condiții: să existe un drept subiectiv; să existe un fapt abuziv, ilicit constând în exercitarea (sau neexercitarea) dreptului subiectiv spre un alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege; autorul faptei să fie titularul dreptului subiectiv civil, adică să aibă folosința și exercițiul dreptului; vinovăția autorului faptei, sub forma relei-credințe; producerea (sau posibilitatea producerii) unui prejudiciu material sau moral; legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu(14). Calificarea abuzului de drept ca faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție nu înseamnă că răspunderea atrasă ca urmare a săvârșirii unui abuz de drept este strict o răspundere civilă delictuală, ci, așa cum s-a apreciat este o sursă distinctă de responsabilitate civilă(15). Diferențele sunt evidente pe planul faptei care atrage răspunderea și al domeniului de aplicare: delictul civil nu presupune exercitarea unui drept; abuzul de drept poate atrage și o răspundere contractuală; ceea ce este similar sunt consecințele angajării răspunderii în temeiul celor două categorii de fapte, civilă delictuală și abuzul de drept cu diferențierea dată de natura sancțiunilor pentru abuzul de drept.

Existența unui drept subiectiv, ca o condiție a abuzului, presupune ca dreptul să fie exercitat - abuziv -, dar în limitele sale externe, determinate de lege, adică să fie întrunite condițiile legale pentru exercițiul dreptului. Depășirea limitelor externe, materiale sau juridice, de exercitare a dreptului excede sferei abuzului de drept și interesează, eventual, materia răspunderii civile pentru săvârșirea unei fapte ilicite. Pe plan procesual, s-a apreciat că actul nelegal, care depășește limitele externe sau nu întrunește condițiile de validitate nu trebuie confundat cu actul abuziv, care respectă condițiile legale de exercitare, dar este deturnat de la scopul său, de la finalitatea sa legală(16). De aceea, în materia abuzului de drept se vorbește de depășirea limitelor interne ale exercitării dreptului, prin deturnarea de la scopul economic și social în vederea căruia este recunoscut de lege sau prin exercitarea în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

2. Abuzul de drept procesual

Abuzul de drept în materie procesuală reprezintă o formă specifică de manifestare a exercițiului abuziv al unui drept subiectiv, cu particularitățile date de drepturile exercitate de părți în cadrul procesual față de drepturile subiective substanțiale.

Specificul abuzului de drept procesual se poate deduce pornind de la relația existentă între dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune, ambele susceptibile de exercițiu abuziv însă cu planuri de manifestare diferit. În egală măsură, caracterizarea abuzului de drept intervenit pe cele două planuri - substanțial și procesual - este dată și de relația, ce poate fi ușor stabilită în contextul reglementărilor exprese cuprinse în noile coduri, între norma de drept material și norma de drept procesual.

Privit prin prisma teoriilor expuse cu privire la fundamentul răspunderii generate de săvârșirea faptului abuziv, a condițiilor și elementelor constitutive, abuzul de drept procesual ne apare ca având aceeași fizionomie juridică.

Noul Cod de procedură civilă, păstrând elementele definitorii cuprinse în vechea reglementare (art. 723), sub marginala Buna-credință din materia principiilor fundamentale ale procesului civil, cuprinde, în art. 12, principiul exercitării drepturilor procesuale cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți.

Dacă dispoziția similară din vechiul cod procedural nu era susținută de o normă cu caracter general, cuprinsă în Codul civil (aceasta fiind suplinită de dispoziția din Decretul nr. 31/1954 și, ulterior de norma constituțională), actuala dispoziție transpune în materie procesuală normele de drept material cuprinse în art. 14-15 C. civ.

Astfel, similar dreptului subiectiv civil, și dreptul procesual trebuie exercitat cu bună-credință și în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. Desigur, se mențin și celelalte principii în materie, respectiv dreptul trebuie exercitat cu respectarea legii (și a moralei, dar aspectul are incidență mai mică pe plan procesual) și trebuie exercitat în limitele sale externe.

Pentru completa configurare a abuzului de drept procesual vom analiza noțiunea de abuz, conținutul său, cu cele două componente, condițiile abuzului de drept procesual și sancțiunile ce intervin.

Abuzul de drept procesual constă în exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, prin deturnarea acestora de la scopul pentru care au fost recunoscute de lege sau prin încălcarea drepturilor procesuale ale altei părți. Conceptul de abuz de drept procesual trebuie completat prin includerea în sfera sa și a executării cu rea-credință a obligațiilor procesuale, așa cum, cu caracter de noutate, dar în acord cu susținerile doctrinare, reglementează noul cod. În consecință, reprezintă abuz de drept procesual și îndeplinirea cu rea-credință a obligațiilor procesuale, contrar scopului în vederea căruia acestea au fost stabilite de lege(17).

La fel ca și în dreptul civil, abuzul de drept procesual are o structură cu două componente sau elemente constitutive: un element subiectiv, reprezentând componenta psihică și un element obiectiv, reprezentat de deturnarea dreptului de la finalitatea sa legală(18).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...