Universul Juridic nr. 1/2016

Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor (II)
de Seucan Andreea-Paula

10 ianuarie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

III. Contractul de editare

Contractul de editare este definit de către Legea nr. 8/1996, modificată și completată, în art. 48 alin. (1) drept convenția prin care titularul dreptului de autor cedează editorului, în schimbul unei remunerații, dreptul de a reproduce și a distribui opera.

În dreptul francez, contractul de editare este definit drept convenția prin care autorul unei opere sau alți titulari ai dreptului de autor cedează, în condiții determinate, unei persoane denumite editor, dreptul de a fabrica sau de a asigura fabricarea unui număr de exemplare ale operei, cu obligația pentru acesta de a asigura publicarea și difuzarea (art. L.132-1 CPI).

În literatura franceză de specialitate acesta a mai fost definit, luându-se drept criteriu părțile contractului, ca un contract de participare, în care autorul și editorul pun în comun unul, produsul talentului său literar, artistic sau științific, și celălalt, capitalul și potențialul său comercial în scopul publicării, adică în scopul vânzării uneia sau mai multor opere determinate(1). De altfel instanțele franceze au decis că poate fi declarat nul un contract pe care titularul dreptului de autor a crezut că l-a încheiat cu o persoană juridică, când în realitate era vorba despre o entitate lipsită de personalitate juridică (argumentul în acest caz fiind prezența lui error in personam ca viciu de consimțământ - s.n.)(2).

După cum s-a afirmat în mod corect în literatura română de specialitate(3), legiuitorul nu a avut în vedere numai cesiunea exclusivă - pe care o regăsim în dreptul francez - (transmiterea dreptului propriu-zis de reproducere și distribuire), ci și licența (cesiunea neexclusivă). Argumentul în acest sens îl reprezintă prevederile art. 51 alin. (1) lit. b), care impun, sub sancțiunea anulării contractului, includerea unei clauze care să prevadă natura exclusivă sau neexclusivă a contractului de editare.

Trebuie să menționăm faptul că nu înțelegem intenția autorului de a permite încheierea unor contracte de editare neexclusivă, în contextul în care din definiția prezentată mai sus reiese clar necesitatea caracterului exclusiv al acestui contract. Ne este foarte greu să identificăm oportunitatea și utilitatea unei astfel de prevederi, în condițiile în care ea nu se prezintă nici în avantajul editorului, nici în cel al autorului. Astfel, dobândirea de către mai mulți editori numai a unei autorizări neexclusive (licențe) de reproducere și distribuire a operei va avea drept efect lipsa interesului comercial în promovarea operei și diminuarea profitului pentru fiecare editor și, automat, și a remunerației autorului, care va primi mai puțini bani, întrucât remunerația sa depinde în principal de nivelul vânzărilor (dacă opera se vinde în 100.000 exemplare, și 10 edituri vând câte 10.000 exemplare, acesta va primi mai puțini bani decât dacă o singură editură ar fi vândut întregul număr).

Referitor la definiția contractului de editare, includerea noțiunii de "remunerație" a fost contestată de unii autori de specialitate, considerându-se că textul trebuia să conțină noțiunea de preț(4). Astfel a fost evidențiat faptul că remunerația "... duce cu gândul la existența unui raport de prepușenie între autor și editor, născut dintr-un contract individual de muncă"(5).

Pentru a se evita o calificare greșită a unor convenții drept contracte de editare, legea română face în art. 48 alin. (2) și alin. (3) o delimitare între acestea: "Nu constituie contract de editare convenția prin care titularul dreptului de autor îl împuternicește, pe cheltuiala sa, pe un editor, pentru a reproduce și, eventual, a distribui opera". În acest caz, suntem în prezența unui contract de antrepriză, definit de către art. 1851 noul C. civ. drept contractul prin care antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț. Editorul nu devine cesionarul unui drept patrimonial de autor, ca în cazul contractului de editare, și nu are deschisă acțiunea în contrafacere, riscurile operațiunii fiind suportate de autor, nu de editor(6) . De asemenea, ambele părți au o obligație de a face (autorul are obligația de a plăti prețul și editorul de a reproduce și distribui opera), pe când în contractul de editare autorul are o obligație de a da (de a transmite drepturile patrimoniale de autor) și numai editorul are o obligație de a face (de a exploata opera și a plăti remunerația).

Contractul de editare se deosebește și de contractul de cesiune pură și simplă, în care, spre deosebire de cel de editare, nu există o obligație de a reproduce opera. Cesionarul dreptului de reproducere dobândește o facultate și nu o obligație, fiind liber să publice opera sau nu și are deplina putere de a decide care e momentul cel mai potrivit pentru a o face(7).

O altă distincție se face între contractul de editare și contractul de asociere în participațiune. Acesta din urmă reprezintă convenția prin care autorul însărcinează un editor să reproducă și să difuzeze opera pe cheltuiala editorului și în care s-a prevăzut angajamentul reciproc al părților de a împărți câștigurile și pierderile în proporția cuvenită.

Spre deosebire de contractul de editare, în situația contractului la comandă beneficiarul dobândește numai proprietatea materială asupra suportului operei, dreptul de autor rămânând, în lipsa unei convenții contrare, în patrimoniul autorului(8). Beneficiarul nu dobândește nici obligația de a utiliza opera, ca în cazul editorului, fiind obligat să plătească prețul convenit, care corespunde muncii depuse, iar nu drepturile de autor necedate(9).

3.1. Caractere juridice

Contractul de editare este un contract sinalagmatic (bilateral) deoarece implică obligații reciproce și interdependente ale părților. Astfel, autorul are obligația de a pune la dispoziția editorului opera și dreptul de a primi prețul, iar editorul are obligația de a reproduce și distribui lucrarea, având dreptul la câștigul pe care îl va obține din vânzarea operei. Contractul are caracter bilateral și în situația în care autorul renunță la remunerație în favoarea editorului, deoarece și în acest context părțile au obligații reciproce.

Un alt caracter al contractului îl reprezintă caracterul oneros și comutativ. Ambele părți urmăresc obținerea unor foloase de ordin patrimonial: autorul urmărește obținerea prețului, iar editorul câștigul care rezultă din reproducerea și distribuirea operei. Cu toate acestea, caracterul oneros ține de natura contractului, și nu de esența sa(10). Astfel, poate fi identificată ipoteza în care părțile convin ca editorul să nu plătească prețul pentru reproducerea și distribuirea operei. În această situație, contractul are caracter gratuit, din moment ce cedentul nu urmărește obținerea unei contraprestații evaluabile în bani. O atare împrejurare poate fi întâlnită la debutul unui autor, când acesta are interes să aducă creația sa cât mai rapid la cunoștința publicului. Contractul este și comutativ, deoarece părțile cunosc de la momentul încheierii contractului întinderea drepturilor și obligațiilor lor. Cu toate acestea, atunci când în cursul executării intervine distrugerea operei datorită forței majore, legea prevede efecte diferite în funcție de momentul în care are loc(11). Art. 57 dispune în alin. (1): "În cazul distrugerii operei datorită forței majore, autorul e îndreptățit la o remunerație care îi va fi plătită numai dacă opera s-a publicat", în alin. (2): "Dacă o ediție pregătită este distrusă total, datorită forței majore, înainte de a fi pusă în circulație, editorul este îndreptățit să pregătească o ediție nouă, iar autorul va avea drept de remunerație numai pentru una din aceste ediții", iar în alin. (3): "Dacă o ediție pregătită este distrusă parțial, datorită forței majore, înainte de a fi pusă în circulație, editorul e îndreptățit să reproducă, fără plata remunerației pentru autor, numai atâtea copii câte au fost distruse". În situațiile menționate mai sus, când intervine un caz de forță majoră, autorul este cel protejat juridic de către legiuitor. Astfel, indiferent de momentul în care intervine distrugerea operei, ca efect al intervenției forței majore, riscul pierderii fortuite a operei va fi suportat de către editor(12), în calitate de proprietar al exemplarelor distruse. Și în aceste situații contractul de editare are un caracter comutativ, forța majoră nedeterminând o modificare a obligațiilor asumate de părțile din contract.

* Articol extras din Andreea Paula Seucan, Drepturile morale și drepturile patrimoniale de autor, ed. a II-a revizuită, Ed. Universul Juridic, București, 2015.

(1) X. Linant de Bellefonds, op. cit., p. 314.

(2) TGI Paris, 7 mars 1986, D. 1988, som. 208, obs. Colombet, citat de X. Linant de Bellefonds, op. cit., p. 315.

(3) V. Roș, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 373.

(4) Cl. Seucan, op. cit., p. 137.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...