Universul Juridic nr. 1/2015

Acțiunea în contrafacere în dreptul intern (III). Specie a acțiunii în răspundere civilă delictuală. Acțiune în revendicare
de Florea Sonia

19 ianuarie 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

În jurisprudența[1] și doctrina[2] română actuală, acțiunea în contrafacere este analizată ca specie a acțiunii în răspundere civilă delictuală, cu un regim juridic derogatoriu de la cel stabilit prin dreptul comun[3].

Cu privire la condiția existenței unui prejudiciu s-au exprimat două opinii: fie în sensul că prejudiciul nu este o condiție pentru exercitare a acțiunii în contrafacere, dacă reclamantul solicită numai încetarea săvârșirii faptei de contrafacere, nu și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești[4], fie în sensul că prejudiciul constituie o condiție pentru exercitarea acțiunii, iar existența sa rezultă ex re. În ceea ce privește condiția vinovăției, sunt două interpretări posibile: fie că atitudinea subiectivă a pârâtului nu are nicio relevanță în acțiunea în contrafacere[5], fie că vinovăția este prezumată[6]. Existența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu se consideră a rezulta ex re.

În opinia noastră, este exclusă analiza acțiunii în contrafacere ca acțiune în răspundere civilă delictuală. Modalitatea verificării condițiilor pentru admiterea acțiunii în contrafacere analizată ca acțiune în răspundere civilă delictuală relevă incompatibilitatea dintre regimul juridic ale celor două acțiuni civile. Singura justificare pentru faptul că dovada prejudiciului nu este necesară pentru a stabili săvârșirea faptei de contrafacere, ci numai pentru calculul despăgubirilor acordate reclamantului și pentru faptul că atitudinea subiectivă a pârâtului nu are relevanță, iar acțiunea în contrafacere este admisă, chiar dacă pârâtul este de bună-credință, este aceea că, în realitate, se protejează pe calea acțiunii în contrafacere simpla atingere adusă monopolului de exploatare[7], ceea ce este caracteristic unei acțiuni reale[8].

Legislația în vigoare în materia drepturilor de proprietate industrială permite această interpretare greșită cu privire la natura juridică a acțiunii în contrafacere, deoarece, în lipsa corelării cu prevederile O.U.G. nr. 100/2005, prevede, cu titlu general, că, pentru prejudiciile cauzate, titularul dreptului de proprietate industrială sau beneficiarul unei licențe are dreptul la despăgubiri, potrivit dreptului comun[9]. În mod similar, Legea nr. 8/1996 prevede că titularii pot solicita instanțelor de judecată recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat[10].

Legislația specială în vigoare dă prioritate aplicării măsurilor de reparație a prejudiciului prin despăgubiri bănești. Potrivit art. 1386 alin. (1) noul C. civ.: Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință, ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata de despăgubiri [...].

De lege ferenda, principiul aplicării cu prioritate a măsurilor de reparație în natură a prejudiciului este necesar să se regăsească în legislația special edictată în materie, pentru a se asigura coerența reglementărilor privind reparația prejudiciului.

Spre deosebire de dreptul comun, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, repararea în natură a prejudiciului nu înlătură, ci este însoțită de măsuri reparatorii prin echivalent, prin acordarea despăgubirilor bănești.

Legea specială în materie reglementează expres măsurile de reparație în natură a prejudiciului[11]: redobândirea caracterului exclusiv al exercitării prerogativelor conferite de dreptul încălcat, retragerea din rețelele circuitelor comerciale a mărfurilor[12] despre care se constată că aduc atingere dreptului de proprietate intelectuală, scoaterea definitivă din circuitele comerciale a mărfurilor, distrugerea acestora, distrugerea materialelor și echipamentelor care au servit la crearea sau la fabricarea mărfurilor.

Sunt reglementate distinct de dreptul comun[13] reguli privind condițiile răspunderii civile delictuale și determinarea cuantumului despăgubirilor bănești[14]. Obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești (limitate la prejudiciul suferit în mod real de reclamant) este condiționată de săvârșirea faptei de contrafacere cu intenție[15]. Sancțiunea nu poate fi dispusă împotriva unui pârât care nu a avut cunoștință că săvârșește o faptă de contrafacere, ceea ce a impus adoptarea unei soluții care să permită repararea prejudiciului prin echivalent, constând în cuantumul beneficiului realizat injust[16] de către pârât.

Reglementările specifice materiei dreptului de proprietate intelectuală îndepărtează acțiunea în contrafacere de sfera acțiunii în răspundere civilă delictuală de drept comun.

Analiza acțiunii în contrafacere ca acțiune în răspundere civilă delictuală ignoră conținutul dreptului exclusiv de exploatare (drept de monopol) și situează drepturile de proprietate intelectuală în sfera drepturilor de creanță[17]. Consecința ar fi aceea că săvârșirea unei fapte ilicite de exploatare a dreptului de proprietate intelectuală de către un terț ar da naștere numai obligației terțului de plată a despăgubirilor echivalente cu prețul unei licențe[18].

Or, drepturile de proprietate intelectuală intră în sfera de aplicabilitate a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție[19] și sunt protejate juridic în temeiul art. 17 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[20], în cadrul reglementărilor privind dreptul de proprietate.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...