Universul Juridic nr. 12/2014

Cesiunea de creanță (în scop de garanție?)
de Rizoiu Radu

08 decembrie 2014

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Noțiune.

Vom începe cu prezentarea cesiunii de creanță, întrucât acest tip de operațiune se întâlnește cel mai frecvent în practică. Explicația frecvenței acestei problematici ține de "importul" unor practici bancare utilizate în Franța, Germania și Austria, unde reglementarea garanțiilor reale nu permite flexibilitatea oferită de reglementarea română[1]. De altfel, anterior apariției Legii 99, și în România au existat proceduri specifice pentru denaturarea finalității cesiunii de creanță pentru a permite mobilizarea creanțelor în garantarea operațiunilor de credit[2].

Astfel, folosirea pe scară largă a creanțelor ca obiect al unei garanții reale reprezintă o practică postbelică[3]. Această practică bancară a cesiunii de creanță folosită în scopul garantării unei obligații este inspirată[4]din dreptul german[5]și francez[6]. Aceste două mari subsisteme de drept continental nu au instituții specializate cu privire la utilizarea creanțelor drept garanție și tocmai de aceea utilizarea cesiunii de creanță s-a impus de-a lungul timpului datorită cerințelor economiei de a introduce și valorile necorporale în circuitul economic.

De altfel, chiar și în sistemele de drept amintite (în special în dreptul francez[7]), natura juridică a acestor acte este controversată. Astfel, cesiunea "fiduciară" de creanță este viu disputată în doctrina franceză, fiind încurajată de unii autori[8], dar aspru criticată de alții[9]. Utilizarea acestei instituții a fost generată de lipsa de flexibilitate a Codului civil Napoleon în privința utilizării creanțelor în procesul de garantare, gajarea acestora fiind un proces laborios și nu întotdeauna sigur. Doctrina franceză a remarcat în mod expres faptul că cesiunea de creanță în scop de garanție a apărut din imposibilitatea practică de a constitui un gaj (cu deposedare) pe creanțe[10].

De asemenea, nu trebuie uitată practica locală a băncilor românești de dinainte de 1990. Deși pare greu de imaginat[11], practica din timpul economiei planificate a cunoscut numeroase forme de "cesiune de creanță cu titlu de garanție"[12]. Cesiunea de creanță în scop de garanție a fost expres menționată în legislația de dinainte de 1989[13]. În temeiul acelei legislații, chiar și folosirea poliței de asigurare a bunului gajat pentru garantarea obligației principale[14](garantate cu gaj) se efectua tot printr-o cesiune a "dreptului la despăgubiri"[15].

Toate aceste realități istorice au condus astăzi la existența unei game variate de cesiuni de creanță în scop de garanție. Deși resortul inițial al acestor practici (insuficiența reglementării gajului creanțelor din Codul civil de la 1864) nu mai rezidă astăzi (sub imperiul Noului Cod civil se pot structura cu ușurință ipoteci mobiliare asupra drepturilor de creanță[16], inerția sistemului bancar continuă să le folosească.

Mobilizarea creanțelor ca sursă de credit reprezintă o practică financiară frecventă în economiile capitaliste. Ea poartă denumirea de finanțare pe baza fluxului de numerar al clientului, calificată drept cea mai sănătoasă formă de finanțare acoperită[17]. Modalitatea juridică de structurare a unei astfel de finanțări diferă. Astfel, legea română (după modelul ei american[18]) permite ipotecarea creanțelor respective, evitând astfel dificultățile practice legate de o cesiune improprie a acelor creanțe.

2. Întinderea conceptului de cesiune de creanță Cesiunea de creanță reprezintă o instituție a cărei natură juridică este predispusă la controverse. Explicația rezidă în faptul că ea operează în același timp cu concepte legate de drepturile reale (cesiunea fiind văzută ca un transfer patrimonial[19]) și de drepturile de creanță (obiectul cesiunii constând într-o creanță).

S-a încercat și o construcție fundamentată eminamente pe instituții de teoria generală a obligațiilor. Astfel, cesiunea de creanță ar reprezenta o transformare a raportului obligațional prin schimbarea creditorului[20]. Cesionarul în acest caz preia întregul nexum de relații sociale care derivau din raportul obligațional originar în persoana cedentului. Deși cesiunea de creanță este privită în doctrina recentă drept o formă de a ceda calitatea de creditor[21], trebuie să nu uităm că din punct de vedere pragmatic interpretarea clasică se impune: cesiunea de creanță este o vânzare a unui bun - creanța-obiect. În acest sens pledează și dispozițiile art. 1.568 alin. (1) NCC care consacră o simplă transmitere a dreptului de creanță, iar nu a calității de titular al acestuia.

Dincolo de aceste dispute teoretice, trebuie remarcat că, din punct de vedere al finalității economice, raportul obligațional are o valoare patrimonială[22](extrinsecă). Așa fiind, el poate face obiectul unui schimb (în sens economic). Cesiunea de creanță are în vedere orice transfer al unui drept de creanță. Transferul poate fi cu titlu oneros sau gratuit [art. 1.567 alin. (1) NCC].

Este vorba despre o operațiune care presupune existența a trei părți: cedentul (creditor în raportul obligațional originar), debitorul cedat (debitor în raportul obligațional originar) și cesionarul (cel ce dobândește calitatea de creditor al debitorului cedat). Operațiunile care privesc numai două părți (cum ar fi: iertarea de datorie, compensarea, confuziunea) nu constituie cesiuni de creanță. Pentru a ne afla în prezența unei cesiuni de creanță, creanța ce face obiectul "strămutării" ("creanța-obiect") trebuie să se obiectiveze[23]. Ea este pentru cesionar unÂres, căci pentru el actul juridic care a generat-o (încheiat între cedent și debitorul cedat) este unÂres inter alios acta. Așadar, cesionarul percepe numai valoarea extrinsecă (de circulație, de piață) a creanței-obiect, fiind dispus să ofere o contraprestație în schimbul achiziționării acestei valori. Nu este necesar ca dreptul de creanță să fie corelativ unei obligații de a da constând în plata unei sume de bani. Orice tip de creanță poate avea o valoare patrimonială extrinsecă pentru anumiți terți[24].

3. Un instrument cu utilizări multiple. Pentru început, vom încerca să oferim o tipologie a mobilizării creanțelor, pentru a putea apoi să operăm cu câteva categorii bine determinate. Astfel, o primă clasificare are în vedere natura juridică a operațiunilor și putem decela două mari instituții: cesiunea de creanță și ipoteca (mobiliară[25]) asupra creanței. Distincția între cele două categorii pare netă la prima vedere, dar poate genera confuzii în anumite situații limită. Cesiunea de creanță ar reprezenta un transfer al (dreptului de proprietate[26] asupra) dreptului de creanță, în timp ce ipoteca mobiliară ar avea doar natura unui drept real accesoriu care grevează creanța până la îndeplinirea obligației principale.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...