Revista de Drept social nr. 4/2016

Pretenții privind drepturi salariale rezultate din includerea în salariu a premiului anual, Editura Rosetti
de Curtea de Apel Constanța

25 noiembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea la data de 18 mai 2015 și înregistrată sub nr. 893/882015, reclamanta [...] a solicitat obligarea pârâților la acordarea despăgubirilor constând în drepturi bănești provenite din premiul anual neinclus în fapt în majorarea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 285/2010, începând cu 01.08.2013 până la includerea acestora în salariul lunar, reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective, obligarea la calcularea drepturilor salariale, prin majorarea salariului de bază cu drepturile aferente premiului anual, începând cu data pronunțării hotărârii, obligarea la plata de daune interese reprezentând dobânzi calculate asupra sumelor prevăzute la pct.1, începând de la 01.03.2013, potrivit O.G. nr.13/2011 privind nivelul dobânzii legale.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin decizia de recurs în interesul legii nr. 21/2013, că „dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea - cadru DT. 330/2009, ci reprezintă în continuare, o creanță lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului soldei/indemnizației de bază”. Or, raportat la această concluzie, s-a reținut că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 începând cu luna ianuarie 2011.

Aceeași instanță supremă a mai stipulat, prin aceeași decizie, că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul de bază, este acordată, în drept, și în continuare, DRIL nr. 21/2013 fiind pronunțată de către Î.C.C.J. în interpretarea legii prin rezolvarea problemei de drept supusă analizei, fără a se statua asupra situației care s-a creat în fapt prin neincluderea efectivă și concretă a sumelor în salariul de bază.

S-a învederat că, printr-o interpretare similară, cu caracter deopotrivă obligatoriu, Curtea Constituțională a statuat asupra modalității în care subzistă dreptul de creanță al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, în sensul că deși acesta nu mai poate fi acordat în forma anterioară, prevăzută de art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009, a fost înlocuit, în drept cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă (deciziile C.C. nr. 115/2 februarie 2015 și nr. 257/2012).

A susținut reclamanta că sumele aferente premiului anual au fost prevăzute de legislația în vigoare pentru anul calendaristic anterior, reprezentând un drept câștigat care trebuie recunoscut integral, pentru a avea caracter efectiv, iar nu iluzoriu.

S-a precizat în legătură cu acest principiu, că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. 2 din Constituție, principiul neretroactivității legilor. Drept consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior și care s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Or, în cazul dedus judecății, dreptul în al cărui conținut patrimonial este inclus premiul anual aferent anului 2010 era deja câștigat, chiar dacă plata a fost amânată până în luna ianuarie 2011.

S-a mai menționat că, potrivit prevederilor art. 20 din Constituția României, intitulată „Tratatele internaționale privind drepturile omului”, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretare și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

A subliniat reclamanta că, în interpretarea contrară, restrângerea dreptului de plată a despăgubirilor reprezentând sumele de bani aferente unui drept deja câștigat constituie o ingerință asupra substanței înseși a dreptului recunoscut prin DRIL nr. 21/2013 pronunțat de Î.C.C.J., ce are ca efect privarea sa de bunuri, în sensul celei de-a doua faze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, dacă se va respinge acțiunea, fără a obliga pârâții la introducerea premiului anual în salariu, prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor antemenționate, dreptul recunoscut de către instanța supremă prin recursul în interesul legii nu va avea caracter efectiv, ci iluzoriu, de o manieră incompatibilă cu principiul supremației legii recunoscut în preambulul Convenției Europene ca făcând parte din patrimoniul comun al statelor semnatare.

A menționat reclamanta că trebuie avută în vedere și soluția dată în cauza C-310, având ca obiect cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Concluziile Comisiei Europene au fost că „Dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 200/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le consideră contrare dreptului Uniunii.

S-a învederat că judecătorul național are obligația să interpreteze dreptul național într-o manieră conformă cu dreptul Uniunii, fără a fi ținut să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Instanțele sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 8 din Legea 285/2010, interpretat prin prisma DRIL 13/2013, a deciziei CC nr. 115/ 2 februarie 2015 și a deciziei CC nr. 257/2012, art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr. 2000178/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea in muncă, art. 272 Codul Muncii.

În apărare, la data de 23 iunie 2015, pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

S-a învederat că, prin Decizia nr. 21 pronunțată la data de 18.11.2013 în dosarul nr. 16/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, a stabilit că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări”.

S-a menționat că decizia este obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. 4 Cod procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, prin urmare, contrar celor susținute de către reclamantă, în conformitate cu Decizia ÎCCJ nr. 21/2013, doar premiul anual aferent anului 2010 a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011.

S-a arătat că începând cu data de 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.

Prin această lege dreptul la premiul anual nu a mai fost prevăzut operând astfel o abrogare implicită a temeiului legal de acordare a acestui drept.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...