Pandectele Săptămânale nr. 6/2016

Patrimoniul. Mase patrimoniale și patrimonii de afectațiune, Editura Rosetti
de Radu Rizoiu

19 august 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Caracterizare generală a noii reglementări

Noul Cod civil aduce o așezare în forme clare și a unor instituții fundamentale ale drepturilor creditorilor asupra patrimoniului debitorului. Deși nu produce o revoluție în materie, Noul Cod civil reușește să sistematizeze un corp de norme decelate în cei 150 de ani de aplicare a Codului civil de la 1864 și apoi edictate cu titlu particular în anumite materii specifice. Principalul merit al noii reglementări este, de altfel, sistematizarea materiei și integrarea diferitelor soluții jurisprudențiale și legislative „într-o structură unitară” pe baza principiului „sistematizării și concentrării legislației” [art. 28 din Legea nr. 24/2000].

Întreaga teorie generală a drepturilor reale și bună parte din teoria generală a obligațiilor se fundamentează pe conceptul de „patrimoniu” (C.B. Gray, Patrimony, în „Les Cahiers de Droit” vol. 22/1981, p. 83). Cu toate acestea, această noțiune fundamentală nu era reglementată ca atare în Codul civil de la 1864, ea fiind dezvoltată doctrinar de către Aubry și Rau prin preluarea (și prelucrarea) teoriilor juriștilor germani (C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil français d’apres la méthode de Zacharia, tom III, Servitudes réelles. Privileges. Hypotheques, par G. Rau, Ch. Falcimaigne, M. Gault, 5e édition, Imprimerie et librairie générale de jurisprudence, Paris, 1900, p. 185. Prima prezentare a teoriei a apărut în C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil français d’apres la méthode de Zacharia, tom I, 4e édition, Imprimerie et librairie générale de jurisprudence, Paris, 1869, p. vi-vii). Opera de abstractizare întreprinsă de cei doi juriști alsacieni în secolul XIX a fost prima „abatere” de la curentul exegetic al comentării Codului civil francez și se constituie și astăzi într-o teorie atât de adânc înrădăcinată în teoria generală a drepturilor reale încât orice deviație (chiar și legislativă) este tratată cu rezerve de către juriști (N. Kasirer, Translating Part of France’s Legal Heritage: Aubry and Rau on the Patrimoine, în „Revue générale du droit” vol. 38/2008, p. 456-458). Nici vechea reglementare aplicabilă în materia persoanelor nu oferea mai mult decât simple referiri la noțiunea de patrimoniu (E. Ivanov, Patrimoniul societăților comerciale, editura Hamangiu, București, 2008, p. 4).

Acum, Noul Cod civil conține nu mai puțin de trei articole (art. 31-33 NCC) menite să contureze sensul și caracteristicile noțiunii (juridice) de patrimoniu. Deși cadrul normativ ar trebui să asigure și o unitate conceptuală, noțiunea de patrimoniu face în continuarea obiectul unei falieri semantice între științele juridice și cele economice. De aceea, unii autori preferă să se refere în mod specific la „noțiunea juridică de patrimoniu” (V. Stoica, Noțiunea juridică de patrimoniu, în „Pandectele Române” Supliment la nr. 1/2003, p. 177-220). Pe aceste texte de principiu se grefează apoi în mod coerent o „teorie generală” a drepturilor creditorilor față de patrimoniul debitorului comun (art. 2324-2328 NCC).

Păstrând conceptele fundamentale ale teoriei clasice a patrimoniului, Noul Cod civil aduce modificări importante în ceea ce privește flexibilizarea organizării și structurării patrimoniului. Cum nu era facil (C. Gheorghe, Diviziuni și mase patrimoniale în Noul Cod civil, în „Curierul judiciar” nr. 10/2011, p. 494) să se renunțe complet la o instituție cu o vechime de 150 de ani, legiuitorul a preferat să construiască pe structura teoriei clasice pentru a facilita dezvoltarea noilor concepte. De multe ori, tradiționalismul juridic se vădește un obstacol în acceptarea progresului, chiar atunci când beneficiile unei noi structuri sunt evidente (M. Rotondi, Limited Liability of the Individual Trader: One-Man Company or Commercial Foundation?, în „Tulane Law Review” vol. 48/1974, p. 989). Teoria modernă a patrimoniului încearcă să ofere beneficiile unui patrimoniu flexibil cu păstrarea unor principii fundamentale de genul unicității patrimoniului.

2. Topografia legislativă și semnificația acesteia

Dacă teoria generală a patrimoniului a pornit de la interpretarea (extrem de creativă a) dispozițiilor edictate în materia drepturilor creditorilor asupra bunurilor debitorului comun [art. 1718 Cod civil de la 1864], noua reglementare este plasată în finalul titlului de debut al Cărții I. Despre persoane. Această alegere de structură a reglementării nu este deloc întâmplătoare, ea relevând o alegere fundamentală făcută de legiuitor: patrimoniul prezintă o legătură indisolubilă cu persoana (T. Țiclea, Dispoziții generale în materia persoanelor, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii, vol. I, Cartea I și Cartea a II-a (art. 1-534), editura Universul juridic, București, 2012, p. 163).

Astfel, textele referitoare la patrimoniu se plasează în „siajul” enunțurilor fundamentale despre tipurile de persoane care pot fi subiecte ale raporturilor de drept privat și capacitatea acestora. Mai mult, acest prim titlu este alcătuit doar din cele trei tipuri de norme: clasificarea persoanelor, principiile privind capacitatea juridică („amprenta” persoanei în plan juridic) și conturarea patrimoniului. Și aceasta în contextul în care texte privitoare la drepturile creditorilor au fost păstrate în secțiunea corelativă [art. 2324-2326 NCC]. Relevanța rezultă și din expunerea de motive a legii care afirmă că „au fost regândite regulile generale privind patrimoniul persoanelor fizice și juridice”.

Așadar, asistăm la o dublă codificare: pe de o parte sunt sistematizate și clarificate o bună parte din soluțiile doctrinare și jurisprudențiale dezvoltate sub imperiul vechii reglementări; pe de altă parte sunt operate unele modificări de sistem menite să asigure flexibilitatea necesară realităților socio-economice ale secolului XXI (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ediția 2, editura C.H. Beck, București, 2013, p. 5). Acest amplu proces (chiar dacă legiuitorul a dat dovadă de o concizie exemplară fundamentând teoria în doar trei texte normative) își merită locul în avangarda Codului.

3. Terminologie și delimitări conceptuale

Pentru a putea oferi o imagine de ansamblu a teoriei patrimoniului trebuie în prealabil clarificate anumite chestiuni terminologice. De vreme ce patrimoniul are în vedere valori, el este privit ca un concept esențial nu numai de către juriști, ci și de către economiști. Noțiunile cu care cele două științe operează sunt însă distincte, întrucât fiecare disciplină percepe realitatea prin intermediul propriului sistem de valori. Astfel, fenomenul juridic este cu precădere unul de tip calitativ (în care calificarea naturii juridice primează), în timp ce fenomenul economic este cu preponderență unul de tip cantitativ (în care gradul de extrapolare matematică este esențial). Vom oferi câteva repere în ceea ce privește conceptul juridic de patrimoniu, mulțumindu-ne să facem doar scurte trimiteri la distincția față de conceptul contabil și la deosebirile față de alte concepte juridice apropiate.

În termenii art. 31 alin. (1) NCC, „patrimoniu[l unei persoane] include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia”. Așadar, din punct de vedere juridic, patrimoniul reprezintă o colecție unitară de drepturi și obligații. În acest punct este important să remarcăm că bunurile privite în materialitatea lor nu fac parte din patrimoniu, ci doar drepturile care poartă asupra bunurilor (C.B. Gray, op. cit., p. 93). Precizarea este esențială pentru a înțelege conceptul juridic de patrimoniu, mai ales pentru că a creat (I. Băcanu, Capitalul social al societăților comerciale, editura Lumina lex, București, 1999, p. 28) și încă creează încă unele confuzii printre specialiști (O. Puie, Aspecte privitoare la regimul legal al societăților în contextul Noului Cod civil și al Legii nr. 31/1990 a societăților, în „Revista română de drept privat” nr. 4/2013, p. 212-213).

Bunurile au, din perspectivă juridică, două conotații. În primul rând, ele sunt văzute ca obiect (derivat) al raportului juridic (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a VIII-a revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trușcă, editura Universul juridic, București, 2003, p. 95). În acest sens, ele pot face obiectul unor drepturi patrimoniale [art. 535 NCC]. În al doilea rând, bunurile „împrumută” din regimul lor juridic și drepturilor, în funcție de anumite caracteristici [art. 542 NCC]. Se afirmă astfel că, lato sensu, drepturile (patrimoniale) sunt la rândul lor bunuri (V. Stoica, op. cit., 2013, p. 7). Așadar, includerea bunurilor în patrimoniu nu ar face altceva decât să dubleze inutil descrierea activului patrimonial (T. Ionașcu, La notion de patrimoine et ses fonctions dans le droit civil de la R.S. de Roumanie, în „Recueil des travaux relatifs au droit étranger et droit comparé”, vol. 4, Belgrad, 1966, p. 244-245).

Din punct de vedere economic (E. Ivanov, op. cit., p. 5), patrimoniul reprezintă o colecție de bunuri - averea persoanei (T. Țiclea, op. cit., p. 162). Prin urmare, definiția economică a termenului de „patrimoniu” diferă de cea juridică. Această falie conceptuală a lăsat urme și în legislație, celebru fiind exemplul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Conform acestui text, „[b]unurile din patrimoniul societății comerciale sînt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobîndite cu alt titlu”. Din punct de vedere juridic, afirmația constituie un nonsens noțional. Bunurile nu se află în patrimoniul unei persoane, ci doar drepturile care poartă asupra bunurilor (drepturile reale). Mai mult, dacă încercăm să traducem fraza în acești termeni, rezultă că „drepturile reale din patrimoniul unei societăți comerciale sunt drepturi de proprietate, dacă nu constituie alte drepturi”, ceea ce constituie un truism.

Explicația este una de ordin istoric: la acel moment tocmai se înlocuia un sistem bazat pe diviziunea trihotomică (proprietate socialistă - proprietate cooperatistă - proprietate individuală) cu cel democratic fundamentat pe binomul proprietate privată - proprietate publică. În cadrul sistemului socialist de organizare a proprietății, regula (cel puțin în materia „mijloacelor de producție”) era constituită de proprietatea socialistă (care avea ca titular statul), ceea ce făcea ca întreprinderile (de stat) să nu dețină un control direct asupra bunurilor pe care le exploatau (și care erau trecute în patrimoniul/inventarul acestora). Prin urmare, doctrina vremii (T. Ionașcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate socialistă și alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul Republicii Populare Romîne, Editura Științifică, București, 1964, p. 186 et seq.; T. Ionașcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Editura Academiei R.S.R., București, 1978, p. 49-60; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Tipografia Universității din București, București, 1980, p. 66-81) dezvoltase conceptul de „drepturi reale de tip nou” prin care oferea posibilitatea acestor întreprinderi să pretindă un drept real (dar nu de proprietate) asupra acelor bunuri (R. Rizoiu, Notă la Decizia Curții de Apel Pitești, secția civilă, nr. 162/R din 28 ianuarie 2002, în “Pandectele române” nr. 5/2002, p. 66-69).

În acest context istoric, textul legal menționat dorea să reîntregească dreptul de proprietate (privată, de această dată) a societății comerciale asupra bunurilor pe care le exploata cu titlul unui drept real de nivel secund. În același timp, formularea defectuoasă a textului a făcut necesară precizarea din final. În lipsa acesteia, un bun cu privire la care societatea comercială avea un drept de locațiune (ori de uzufruct) ar fi devenit dintr-o dată proprietatea societății comerciale, ceea ce ar fi echivalat cu o expropriere a adevăratului proprietar. Am folosit acest exemplu pentru a demonstra dificultățile la care conduce ipoteză conform căreia patrimoniul este alcătuit din bunuri. Unele „relicve” ale acestei confuzii terminologice au rămas și în Noul Cod civil. Astfel dispozițiile art. 1946 NCC continuă să se refere la „bunul adus în proprietate [care] se află (…) în masa patrimonială” (art. 1946 alin. (3) NCC) „bunurile [care] se află (…) în patrimoniul societății” (art. 1946 alin. (4) NCC). De remarcat este însă faptul că textul art. 1946 alin. (3) NCC se referă la „bunul adus în proprietate”, adică privește în mod clar doar dreptul real care are ca obiect (derivat) bunul în cauză. În aceeași cheie trebuie așadar citit și textul art. 1946 alin. (4) NCC.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...