Revista de Drept social nr. 1/2017

Demisie fără indicarea termenului de preaviz. Efecte, Editura Rosetti
de Curtea de Apel Timișoara

05 mai 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Chiar dacă cererea de demisie nu menționează termenul de preaviz, acesta este cel prevăzut de contractul individual de muncă, astfel încât, în temeiul art. 81 alin. (7) din Codul muncii, contractul individual de muncă încheiat între părți încetează la data expirării termenului de preaviz, în condițiile în care angajatorul nu a înțeles să renunțe total ori parțial la termenul de preaviz.

Împrejurarea că salariatul nu prestează, în interiorul termenului de preaviz, activitate pentru angajator nu împiedică încetarea contractului individual de muncă, prin demisie, la împlinirea termenului de preaviz, atâta timp cât acesta nu a dispus, până la expirarea termenului de preaviz, concedierea disciplinară a angajatului pentru absențele nemotivate din această perioadă.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 11.12.2015, reclamanta SC A… SRL a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 506 lei (echivalentul în lei al sumei de 115 Euro), reprezentând prejudiciul material cauzat societății angajatoare, precum și la plata sumei de 22.000 lei (echivalentul în lei al sumei de 5000 Euro), reprezentând prejudiciul moral cauzat reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvențională, reclamanta reconvențională a solicitat: obligarea pârâtei reconvenționale la plata sumelor de bani aferente concediului de odihnă neefectuat, corespunzător zilelor lucrate în anul 2015 la societatea reclamantă, obligarea acesteia și la plata sumei de 10.000 euro, respectiv de 45.500 echivalent în lei, reprezentând prejudiciul moral cauzat reclamantei reconvenționale, anularea Deciziilor nr. 2402 și nr. 2403 din 08.10.2015, obligarea pârâtei reconvenționale să ia act de demisia expediată la data de 05.10.2015 și să dispună, în consecință, desfacerea contractului individual de muncă nr. 776/18.09.2013, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 262/19.04.2016, Tribunalul Arad a respins acțiunea civilă principală formulată de reclamanta SC A.SRL împotriva pârâtei B. și a admis în parte acțiunea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională B împotriva pârâtei reconvenționale SC A. SRL.

A obligat pârâta reconvențională să achite reclamantei reconvenționale contravaloarea a trei zile de concediu de odihnă nerealizat în anul 2015, a anulat deciziile nr. 2402 și nr. 2403 din 08.10.2015, a obligat pârâta reconvențională să ia act de demisia reclamantei reconvenționale expediată la data de 05.10.2015 și să dispună desfacerea contractului individual de muncă nr. 776/18.09.2013, respingând celelalte petite ale acțiunii reconvenționale, fără a acorda cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că, potrivit art. 254 alin. (1) din Codul muncii, pentru ca un salariat să răspundă patrimonial se impune a fi întrunite, cumulativ, mai multe condiții, și anume: calitatea de salariat al reclamantei; să existe o faptă ilicită și personală a salariatului săvârșită în legătură cu munca sa; salariatul să fi produs un prejudiciu angajatorului său; existența raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția (culpa) salariatului.

În speță, calitatea de salariat rezultă din contractul individual de muncă nr. 776/18.09.2013. Cu privire la celelalte elemente ale răspunderii patrimoniale, instanța de fond a constatat că argumentele reclamantei, față de apărările din dosar, conduc la lipsa de probațiune.

Un prim aspect se referă la neindicarea perioadei în care se presupune că s-ar fi săvârșit fapta. Reclamanta a indicat la modul general, în contextul în care analizează elementele răspunderii, un comportament culpabil al pârâtei, constând în aceea că ar fi prestat activității generatoare de prejudiciu în contradicție cu regulamentul de ordine interioară, dat fiind că nu s-a prezentat la locul de muncă și ar fi prestat activități pentru o firmă concurentă.

Din fișa de pontaj aferentă lunii septembrie 2015 și raportul activitate zilnică rezultă că pârâta figurează cu absențe în datele de 28, 29 și 30 septembrie, însă, în lipsa altor probe care să se coroboreze cu înscrisurile sus-indicate, nu se poate concluziona în sensul preconizat de reclamantă, și anume că pârâta a prestat muncă pentru terți concurenți ai reclamantei, evidențele din tabelul depus la dosar emanând de la reclamantă și nefiind apte a infirma cele reținute anterior. Dimpotrivă, din depozițiile neechivoce ale martorilor audiați în cauză a rezultat, fără putință de tăgadă, împrejurarea că pârâta nu a prestat muncă pentru terți în absența acordului ori dispoziției angajatorului.

Prima instanță a constatat că suspendarea contractului de muncă s-a dispus retroactiv, decizia fiind motivată în drept pe considerentele art. 51 alin. (2) din Codul muncii, care reglementează suspendarea contractului individual de muncă din inițiativa salariatului

Conform art. 254 alin. (3) din Codul muncii, dacă angajatorul constată că salariatul i-a produs, prin fapta săvârșită cu vinovăție, un prejudiciu material, poate să solicite acestuia din urmă, printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea valorii acesteia prin acordul părților.

Valoarea pagubei nu depășea mai mult de 5 salarii minime brute pe economie, astfel încât reclamanta avea la dispoziție instrumentul juridic necontencios de soluționare a problemei deduse judecății, într-un termen care nu putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării notei de constatare.

În situația dedusă judecății, însă, nu se probează existența unui prejudiciu efectiv și cert, în contextul în care nu există un înscris constatator.

Având în vedere că față de fapta pârâtei nu s-a constatat nici un ilicit și, pe cale de consecință, nu se poate proba producerea unui prejudiciu, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite elementele răspunderii patrimoniale, în condițiile art. 254 din Codul muncii.

Față de faptul că pârâta a desfășurat activități concurente pentru o altă societate, prima instanță a reținut că prevederile art. 21 din Codul muncii sunt inaplicabile.

Astfel, din analizarea clauzelor contractuale ale contractului individual de muncă nr. 776/18.09.2013, instanța de fond a constatat că părțile nu au stabilit nicio clauză de neconcurență, care ar fi putut conduce la una din situațiile reglementate de art. 254 din Legea nr. 53/2003.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...