Curtea Constituțională

Decizia nr. 643/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 02 martie 2017

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Valer Dorneanu - președinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Maria Corina Petrescu în Dosarul nr. 1.183/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.657D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia civilă nr. 154 din 12 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.183/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepția a fost invocată de Maria Corina Popescu într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului declarat de Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 1/P din 28 ianuarie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară, prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva autoarei excepției - procuror, având ca obiect abaterea disciplinară prevăzută la art. 99 lit. h) teza întâi din Legea nr. 303/2004, constând în nerespectarea, în mod repetat, din motive imputabile, a dispozițiilor privind soluționarea cu celeritate a cauzelor.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia consideră că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale numai în ceea ce privește posibilitatea Inspecției Judiciare și a celorlalți titulari ai acțiunii disciplinare de a putea ataca hotărârile prin care secțiile Consiliului Superior al Magistraturii se pronunță în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor. Astfel, arată că posibilitatea Inspecției Judiciare (și a celorlalți titulari ai acțiunii disciplinare care au exercitat-o) de a putea ataca hotărârile prin care secțiile Consiliului Superior al Magistraturii se pronunță în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor contravine dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și art. 134 alin. (2) și (3) din Constituție.

6. Autoarea excepției arată că dispoziția de lege criticată are prezentul conținut în urma modificării operate prin Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin această lege a fost reorganizată și Inspecția Judiciară ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, beneficiind de independență "operațională". În întregul sistem de drept, posibilitatea Inspecției Judiciare de a ataca hotărârea în materie disciplinară pronunțată de secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii este unică. Privind în sens larg, în situația niciunei alte categorii profesionale, incluzând funcționarii publici și în general cei angajați în sistemul public, precum și cei angajați în sistemul privat, nu este reglementată decât posibilitatea celui nemulțumit de sancțiunea disciplinară atacată de a o contesta în fața instanței competente. Astfel, nicio altă dispoziție legală (cu excepția celei criticate) nu permite angajatorului lato sensu să conteste decizia dată în materie disciplinară. Cu titlu de exemplu invocă următoarele dispoziții: art. 252 alin. (5) din Codul muncii prevede că decizia de sancționare poate fi contestată de salariați la instanțele competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării; art. 80 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prevede că funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziției de sancționare; art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului prevede că polițistul nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului ori a dispoziției de sancționare; art. 280 din Legea educației naționale nr. 1/2011 dispune că dreptul persoanei sancționate de a se adresa instanțelor judecătorești este garantat, în același sens fiind și art. 317 alin. (2) din aceeași lege privind răspunderea disciplinară a personalului din învățământul universitar. Or, posibilitatea instituită prin Legea nr. 317/2004 ca Inspecția Judiciară și ceilalți titulari ai acțiunii disciplinare să poată ataca hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii date în materie disciplinară creează o discriminare nejustificată a judecătorilor și procurorilor ca angajați lato sensu față de ceilalți angajați din sistemul public sau privat care nu sunt expuși situației ca o altă persoană să poată contesta decizia disciplinară dată de angajator. Împrejurarea că judecătorii și procurorii au un statut chiar și constituțional aparte nu justifică în niciun mod discriminarea acestora în a fi expuși declarării recursului de către Inspecția Judiciară împotriva unei hotărâri disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii. Or, în aceste condiții, dispoziția de lege criticată este discriminatorie și încalcă art. 16 alin. (1) din Constituție. Nu poate fi invocată nicio situație de natură obiectivă care să permită, cu titlu de excepție, în situația magistraților, posibilitatea atacării de către acuzatorul disciplinar (Inspecția Judiciară) a hotărârii date, evident, în urma sesizării făcute de Inspecție.

7. De asemenea, autoarea excepției consideră că instituirea posibilității de a formula recurs de către Inspecția Judiciară contravine și dispozițiilor constituționale ale art. 134 alin. (2) și (3) privind rolul de instanță de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, precum și posibilitatea de a ataca hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară la Înalta Curte de Casație și Justiție. Este adevărat că art. 134 alin. (3) din Constituție nu face distincție cu privire la persoanele care pot ataca respectivele hotărâri, însă această împrejurare nu lasă deschisă posibilitatea, acordată de norma de lege criticată, Inspecției Judiciare să conteste hotărârile disciplinare date de Consiliu prin secțiile sale. Din alt punct de vedere, raportat la aceleași prevederi ale art. 134 din Constituție, instituirea posibilității acordate Inspecției Judiciare de a putea formula recurs împotriva hotărârilor disciplinare date în materia răspunderii disciplinare a magistraților înfrânge, indirect, competența Consiliului Superior al Magistraturii chiar în această materie. Înalta Curte de Casație și Justiție poate, potrivit Constituției, să judece în cale de atac hotărârea disciplinară dată de Consiliul Superior al Magistraturii. Însă, în interpretarea logică, gramaticală și sistematică, este evident că dispozițiile art. 134 alin. (3) din Constituție au în vedere exclusiv ipoteza în care magistratului i s-a aplicat o sancțiune disciplinară de către Consiliu (de orice natură) și acesta este nemulțumit de sancțiune, având deschisă calea de atac a recursului potrivit Legii nr. 317/2004. Or, dispoziția de lege criticată nu face nicio distincție cu privire la situațiile în care Inspecția Judiciară poate contesta hotărârea disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii. Cum este și cazul în speța de față, este posibil, prin prisma art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, ca Inspecția Judiciară să conteste hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară chiar și când acțiunea disciplinară este respinsă pentru orice motiv. Ducând raționamentul mai departe, în situația (frecvent întâlnită) în care este respinsă acțiunea disciplinară, Inspecția Judiciară contestă hotărârea la Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât de facto instanța supremă ajunge să se substituie atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților. În ultimul rând, posibilitatea formulării recursului de către Inspecția Judiciară este o construcție juridică ilogică întrucât, potrivit art. 65 din Legea nr. 317/2004, Inspecția Judiciară funcționează în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii având doar "independență operațională". Așadar, potrivit normei legale contestate se ajunge la situații absurde în care practic Consiliul Superior al Magistraturii prin Inspecția Judiciară își contestă propria hotărâre - cea dată de secția corespunzătoare, ceea ce nu poate fi admis.

8. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa situație discriminatorie față de alte categorii profesionale sau alți justițiabili, instanța apreciază că, prin natura și conținutul ei specific, posibilitatea exercitării căii de atac a recursului de către titularii acțiunii disciplinare, reglementată de textul de lege criticat, nu înfrânge principiul nediscriminării și al egalității de tratament, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fiind constantă în a considera că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, doar atunci când se produc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Aplicarea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu îmbracă forma unei situații de discriminare, întrucât statutul special al magistraților, astfel cum este acesta reglementat, constituie acel element de diferență care face ca situațiile să nu fie identice, analoage sau comparabile, nefiind, deci, îndeplinite condițiile pentru constatarea unei atare situații. Astfel, din analiza reglementării deduse controlului de constituționalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție nu desprinde niciun viciu de neconstituționalitate, raportat la prevederile Legii fundamentale invocate. Dimpotrivă, din interpretarea literală a dispozițiilor de lege criticate rezultă că posibilitatea atacării soluției pronunțate de către secțiile Consiliului Superior al Magistraturii - ca instanțe de disciplină, în acțiunile disciplinare exercitate împotriva magistraților, respectă exigența asigurării accesului la justiție, inclusiv pentru titularii acțiunilor disciplinare. Această concluzie se desprinde și din interpretarea sistematică a normei în discuție, prin raportare la reglementarea de ansamblu a Legii nr. 317/2004.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece prevederea de lege criticată reprezintă o aplicație a principiului accesului liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Nu poate fi susținută afirmația autoarei excepției potrivit căreia dispoziția de lege criticată încalcă principiul nediscriminării reglementat de art. 16 din Constituție, motivat de faptul că alte statute profesionale reglementează posibilitatea atacării în justiție a deciziilor de sancționare doar pentru salariați, nu și pentru angajatori. Această susținere rezultă dintr-o interpretare eronată a legii, problema atacării deciziei de sancționare fiind distinctă de cea a exercitării căilor de atac împotriva hotărârii instanței. Legea instituie expres atât cu titlu de principiu (în Codul muncii), cât și în dispoziții din statute speciale dreptul persoanei sancționate de a se adresa instanței, întrucât doar aceasta are interesul, însă căile de atac împotriva hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță în acest domeniu pot fi exercitate de toate părțile din proces, în condițiile Codului de procedură civilă, deci inclusiv de angajatori sau de o altă persoană juridică ce are competența aplicării sancțiunii disciplinare. În mod similar, art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 în materia răspunderii disciplinare a magistraților reglementează titularii ce pot exercita căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță [în acest domeniu, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, în acord cu art. 134 alin. (2) din Constituție], fără ca aceasta să constituie vreo discriminare în raport cu alte categorii profesionale.

11. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale privind principiul egalității în fața legii. În cazul de față, titulari ai dreptului de a exercita recursul sunt, potrivit legii, atât judecătorul sau procurorul sancționat disciplinar, cât și Inspecția Judiciară sau ceilalți titulari ai acțiunii disciplinare care au exercitat-o, ceea ce nu constituie o încălcare, ci dimpotrivă, o consacrare a principiului egalității în fața legii. Mai mult, textul de lege criticat reprezintă o reiterare a prevederilor constituționale ale art. 134 alin. (3), potrivit cărora hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceleiași norme constituționale, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor. Prin urmare, legea sa organică, Legea nr. 317/2004, stabilește procedura de soluționare a acțiunii disciplinare în conformitate cu dispozițiile constituționale menționate.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, care au următorul conținut: "Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancționat ori, după caz, de Inspecția Judiciară sau de către ceilalți titulari ai acțiunii disciplinare care au exercitat-o. Competența soluționării recursului aparține Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancționat disciplinar." Prevederile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, la care fac trimitere dispozițiile de lege criticate, au următorul conținut: "Hotărârile secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunțare și se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum și Inspecției Judiciare ori, după caz, titularului acțiunii disciplinare care a exercitat-o. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii."

15. Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi și art. 134 alin. (2) și (3) privind rolul de instanță de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, precum și posibilitatea de a ataca hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară la Înalta Curte de Casație și Justiție.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, potrivit textului de lege criticat, recursul împotriva hotărârii pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară poate fi formulat, pe de-o parte, de judecătorul/procurorul sancționat, iar, pe de altă parte, de Inspecția Judiciară sau de către ceilalți titulari ai acțiunii disciplinare care au exercitat-o. Atât prin dispozițiile de lege criticate, cât și prin celelalte dispoziții cuprinse în cap. IV secțiunea a 4-a din Legea nr. 317/2004, legiuitorul a reglementat atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, instituind reguli și proceduri speciale privind răspunderea disciplinară, norme ce țin de specificul statutului judecătorilor și procurorilor. Statutul judecătorilor și procurorilor este reglementat la nivel constituțional, în art. 125 - pentru judecători și în art. 132 - pentru procurori, dispoziții care fac parte din titlul III "Autoritățile publice", cap. VI "Autoritatea judecătorească", iar la nivel infraconstituțional este reglementat prin Legea nr. 303/2004, care conține dispoziții specifice referitoare la incompatibilități și interdicții, cariera judecătorilor și procurorilor, drepturile și îndatoririle judecătorilor și procurorilor și răspunderea judecătorilor și procurorilor.

17. În ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, specificul reglementării aplicabile acestora este dat de existența Consiliului Superior al Magistraturii, care, potrivit art. 133 alin. (1) din Legea fundamentală, are rolul de garant al independenței justiției, iar, potrivit art. 134 alin. (2), "îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor". Referitor la acțiunea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, legiuitorul român a adoptat o reglementare similară cu cea a altor țări din Europa, prevăzând o fază administrativă, cercetarea disciplinară efectuându-se de inspectorii din cadrul Inspecției Judiciare, și o fază jurisdicțională, care se desfășoară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispozițiilor Legii nr. 317/2004 și celor ale Codului de procedură civilă, cu respectarea principiului contradictorialității, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoștință de toate actele dosarului și să solicite administrarea de probe în apărare (A se vedea în acest sens Decizia nr. 127 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 8 aprilie 2011).

18. Curtea reține că, ținând cont de specificul statutului judecătorilor și procurorilor și având în vedere necesitatea instituirii unor norme speciale cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 317/2014 a reglementat titularii acțiunii disciplinare, după cum urmează: acțiunea disciplinară în cazul judecătorilor se exercită de Inspecția Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiției sau de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar în cazul procurorilor se exercită de Inspecția Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiției sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În vederea exercitării acțiunii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, legiuitorul a prevăzut că este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecția Judiciară - structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, care acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate. Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției. Ascultarea celui în cauză și verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii, iar judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării și să solicite probe în apărare. După primirea rezultatului cercetării prealabile, titularii prevăzuți de lege pot exercita acțiunea disciplinară prin sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Așadar, Curtea reține că Inspecția Judiciară realizează doar cercetarea disciplinară, iar sancțiunile disciplinare prevăzute la art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, se aplică de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, prin hotărâre, în condițiile Legii nr. 317/2004.

19. Curtea reține că, în procedura disciplinară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, se citează în mod obligatoriu, ca părți, atât judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea disciplinară, cât și Inspecția Judiciară ori, după caz, ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție [art. 49 alin. (1) din Legea nr. 317/2004]. Acțiunea disciplinară este susținută în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii de către inspectorul judiciar care a exercitat-o [art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004]. Părțile au dreptul să ia cunoștință de toate actele dosarului și pot solicita administrarea de probe [art. 49 alin. (4) din Legea nr. 317/2004].

20. Pe de altă parte, Curtea observă că, potrivit art. 78 și art. 79 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, sancțiunile disciplinare în cazul funcționarilor publici se aplică de către persoana care are competența legală de numire în funcția publică, iar pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare și propunerea sancțiunii disciplinare aplicabile funcționarilor publici din autoritățile sau instituțiile publice se constituie comisii de disciplină. De asemenea, potrivit art. 250-252 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, angajatorul stabilește și aplică sancțiunea disciplinară, după efectuarea cercetării disciplinare prealabile. Ordinul/Dispoziția de sancționare sau decizia de sancționare pot fi atacate la instanțele competente de funcționarul public, respectiv de salariat.

21. Având în vedere toate aceste reguli aplicabile răspunderii disciplinare, pe de-o parte, a judecătorilor și procurorilor, iar, pe de altă parte, a funcționarilor publici/salariaților, nu poate fi primită comparația invocată de autoarea excepției între regulile privind acțiunea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, care permit Inspecției Judiciare să atace hotărârea în materie disciplinară pronunțată de secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii și celelalte reguli aplicabile altor "categorii profesionale, incluzând funcționarii publici și în general cei angajați în sistemul public, precum și cei angajați în sistemul privat", care nu permit "decât posibilitatea celui nemulțumit de sancțiunea disciplinară atacată de a o contesta în fața instanței competente". Diferențele specifice între cei doi termeni ai comparației invocate de autoarea excepției - judecători sau procurori, pe de-o parte, și funcționari publici sau salariați, pe de altă parte - sunt date atât de statutul diferit al acestor categorii profesionale, cât și de rolul constituțional al Consiliului Superior al Magistraturii de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor.

22. Cu privire la invocarea art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aplicând aceste considerente de principiu la dispozițiile de lege criticate, Curtea constată că, prin posibilitatea conferită de lege Inspecției Judiciare și celorlalți titulari ai acțiunii disciplinare de a formula recurs împotriva hotărârii pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, legiuitorul nu a încălcat art. 16 alin. (1) din Constituție, nestabilind un tratament juridic diferențiat în cadrul aceleiași categorii juridice.

23. Referitor la critica de neconstituționalitate privind încălcarea art. 134 alin. (2) din Constituție, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată, deoarece, potrivit dispoziției constituționale, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, iar, potrivit textului de lege criticat, recursul împotriva hotărârii pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară poate fi formulat, pe de-o parte, de judecătorul/procurorul sancționat, iar, pe de altă parte, de Inspecția Judiciară sau de către ceilalți titulari ai acțiunii disciplinare care au exercitat-o. Or, recursul prevăzut de dispozițiile de lege criticate ca fiind o cale de atac împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, care are rol de instanță de judecată, trebuie să poată fi exercitat de toate părțile, inclusiv de titularii acțiunii disciplinare nemulțumiți de hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii. Fiind părți în procedura disciplinară desfășurată în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, citate ca atare în mod obligatoriu, Inspecția Judiciară ori, după caz, ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca titulari ai acțiunii disciplinare, justifică interesul de a putea ataca cu recurs hotărârea Secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară.

24. De asemenea, critica de neconstituționalitate raportată la art. 134 alin. (3) din Constituție este neîntemeiată din moment ce norma constituțională prevede că "Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție", fără a distinge între hotărârile prin care a fost sancționat judecătorul/procurorul și hotărârile prin care nu s-a dispus nicio sancțiune a acestuia. Astfel, dispoziția de lege criticată are același conținut ca norma constituțională invocată.

25. În final, Curtea constată că raportarea excepției de neconstituționalitate la dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție este nemotivată, autoarea excepției neindicând în ce mod dispozițiile de lege criticate contravin normei constituționale invocate și prin urmare, această critică nu poate fi primită.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Maria Corina Petrescu în Dosarul nr. 1.183/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și constată că dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 1 noiembrie 2016.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean
;
se încarcă...