Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 1495/2010 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 136 alin. (1) și art. 138 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 21 ianuarie 2011

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Augustin Zegrean - președinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Ion Predescu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 136 alin. (1) și art. 138 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Florin Ciucă în Dosarul nr. 1.012/211/2009 al Tribunalului Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 9 decembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 1.012/211/2009, Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 136 alin. (1) și art. 138 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Florin Ciucă.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că, în procedura de executare silită a creanțelor fiscale, titlul executoriu este reprezentat de actele administrativ-fiscale care atestă scadența creanței fiscale. Pentru executarea silită a creanțelor fiscale este suficient ca actul administrativ fiscal să ajungă la scadență, fără a fi nevoie de intervenția unor alte organe sau instituții care să confirme caracterul executoriu al actului administrativ ce constată creanța fiscală. Astfel, executorul fiscal este liber să aprecieze asupra legalității și temeiniciei cererii de executare silită formulate de organul fiscal întocmai ca o instanță de judecată, ceea ce contravine prevederilor art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală. În continuare, autorul excepției face referire la Decizia nr. 458 din 31 martie 2009 prin care Curtea Constituțională a constatat că modificarea art. 3731 din Codul de procedură civilă, prin dispozițiile art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, a determinat desființarea unei importante garanții a dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate în procedura executării silite, prin înlăturarea controlului instanțelor judecătorești asupra începerii acestei proceduri, fiind încălcate astfel dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (4), art. 21 alin. (3) și ale art. 126 alin. (1), cu raportare la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, făcând referire la Decizia Curții Constituționale nr. 458 din 31 martie 2009 și arătând că există o similitudine de situație din punctul de vedere al aplicării procedurii speciale reglementate de Codul de procedură fiscală în raport cu procedura de drept comun în materia executării silite, apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului arată că dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere prevederilor constituționale care stabilesc că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale. De asemenea, arată că dispozițiile criticate nu contravin nici dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (1) potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile Ministerului Public, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 136 alin. (1) și art. 138 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007. Dispozițiile art. 136 alin. (1) au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 30 septembrie 2010.

Dispozițiile criticate au următorul conținut:

- Art. 136 alin. (1): "În cazul în care debitorul nu își plătește de bunăvoie obligațiile fiscale datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, procedează la acțiuni de executare silită, potrivit prezentului cod, cu excepția cazului în care există o cerere de restituire/rambursare în curs de soluționare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanța fiscală datorată de debitor.";

- Art. 138 alin. (1): "Executarea silită se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali. Aceștia trebuie să dețină o legitimație de serviciu pe care trebuie să o prezinte în exercitarea activității."

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții sunt invocate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale și art. 126 alin. (1) referitoare la realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 56 alin. (1) din Constituție stabilesc existența unei obligații exprese a fiecărui cetățean de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, încasarea acestora constituind sursa principală de venituri a statului.

Spre deosebire de executarea silită de drept comun, specific executării silite a creanțelor fiscale este faptul că această fază a procedurii fiscale este pornită și se desfășoară de către organele fiscale fără încuviințarea altor organe ale statului, în speță instanța de judecată. Titlul de creanță fiscal devine ope legis titlu executoriu, astfel că el va fi pus în executare fără a mai fi necesară parcurgerea vreunei proceduri prealabile ca în cazul unui titlu de creanță din dreptul comun.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că se află în prezența unor norme de procedură speciale, derogatorii de la regulile generale, ce sunt determinate de faptul că obiectul executării silite în acest domeniu îl reprezintă încasarea creanțelor fiscale ce constituie surse ale bugetului de stat, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanțelor statului și recuperarea lor cu prioritate. De altfel, pentru realizarea veniturilor publice, legiuitorul, în conformitate cu Legea fundamentală, a prevăzut întotdeauna norme derogatorii, cu scopul de a face mai eficientă executarea și pentru a-i imprima un ritm mai accelerat.

În continuare, Curtea constată existența unei abordări constante a instanței de contencios constituțional în sensul că adoptarea unui regim juridic special în materia creanțelor bugetare își găsește fundamentul constituțional în dispozițiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, conform cărora statul trebuie să asigure, printre altele, protejarea intereselor naționale în activitatea financiară. Acest temei constituțional justifică un drept special, de preferință în favoarea statului, în ceea ce privește efortul de încasare a creanțelor bugetare și de asigurare a veniturilor publice la bugetul de stat. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsură să își îndeplinească două dintre obligațiile fundamentale ce i-au fost prescrise prin art. 47 alin. (1) și ~art. 135~ alin. (2) lit. f) din Constituție: să adopte măsuri de protecție socială, apte să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, și să creeze condițiile necesare pentru creșterea calității vieții.

De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 12 din Codul de procedură fiscală, relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii. Astfel, contribuabilul trebuie să își achite de bunăvoie obligațiile fiscale, organele fiscale care administrează creanțele respective fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită numai dacă contribuabilul nu își îndeplinește obligația de plată.

În final, Curtea reține că în dezvoltarea prevederilor constituționale ale art. 21 și art. 172 din Codul de procedură fiscală, realizând o concretizare a liberului acces la justiție în materia executării silite a creanțelor fiscale, dispune în sensul că persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor legale, precum și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional și dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 136 alin. (1) și art. 138 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Florin Ciucă în Dosarul nr. 1.012/211/2009 al Tribunalului Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 18 noiembrie 2010.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Marițiu

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...