Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 176/2005 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3021 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă

Modificări (...), Reviste (1)

Text publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 356 din 27 aprilie 2005.

În vigoare de la 27 aprilie 2005

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Ioan Vida - președinte
Constantin Doldur - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Șerban Viorel Stănoiu - judecător
Ion Tiucă - procuror
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3021 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Rodica Dulan și Timoftei Dârlea în Dosarul nr. 6.069/2004 al Curții de Apel Iași - Secția civilă.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 22 martie 2005, în prezența reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 24 martie 2005.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 9 decembrie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 6.069/2004, Curtea de Apel Iași - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3021 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, introduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 195/2004. Excepția a fost ridicată de Rodica Dulan și Timoftei Dârlea, recurenți într-o cauză civilă având ca obiect soluționarea unei cereri de partaj succesoral.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin că formularea art. 3021 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește mențiunea "sub sancțiunea nulității", referitoare la elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, este neconstituțională întrucât impune instanțelor să constate nulitatea recursului, fără a se da posibilitatea recurentului să acopere eventualele lipsuri ale cererii sale de recurs, care nu aduc celorlalte părți nici o vătămare procesuală. Recurentul se găsește de cele mai multe ori în imposibilitatea absolută de a indica elementele enumerate în textul atacat, deoarece în dispozitivul hotărârilor judecătorești nu se indică toate aceste date de identificare. În concluzie, autorii excepției apreciază că textul criticat aduce atingere dreptului la exercitarea unei căi de atac și dreptului la acces liber la justiție, contravenind astfel art. 21 și 129 din Constituție.

Curtea de Apel Iași - Secția civilă, prin adresă comunicată Curții ulterior înaintării încheierii de sesizare, și-a exprimat opinia în sensul că dispozițiile art. 3021 din Codul de procedură civilă nu încalcă textele constituționale invocate de recurenți, întrucât din coroborarea art. 21 și a art. 129 din Legea fundamentală nu reiese că o cale de atac, precum recursul, nu ar putea fi supusă vreunei condiționări de ordin formal. Ipoteza vizată de autorii excepției este cea a unei interpretări greșite din partea instanțelor judecătorești a normei procedurale prevăzute de textul criticat.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât art. 3021 din Codul de procedură civilă stabilește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recurs, sub sancțiunea nulității acesteia, condiții care, de altfel, se regăsesc și în art. 133 și 287 din Codul de procedură civilă, referitoare la cererea de chemare în judecată, respectiv la cererea de apel. În același timp, potrivit art. 316 din Codul de procedură civilă, dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, reglementând deci posibilitatea de a se îndeplini cerințele de formă ale cererii de recurs, până la prima zi de înfățișare.

De asemenea, Guvernul apreciază că garanțiile unui proces echitabil sunt asigurate și prin posibilitatea recurentului de a consulta dosarul pentru aflarea datelor de identificare a celorlalte părți și prin instituirea unui termen rezonabil pentru introducerea cererii de recurs. Totodată, în cazul în care recurentul depune personal cererea de recurs, se aplică prevederile art. 303 alin. 5 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora președintele instanței va putea să înapoieze părții prezente cererea de recurs dacă aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, prelungind termenul de recurs cu 5 zile.

Avocatul Poporului arată că sesizarea Curții Constituționale prin Încheierea din 9 decembrie 2004 a Curții de Apel Iași - Secția civilă este inadmisibilă, întrucât lipsește opinia instanței cu privire la excepția de neconstituționalitate, ceea ce contravine prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

În ceea ce privește punctul de vedere trimis de Avocatul Poporului, în sensul că lipsa opiniei instanței de judecată conduce la nelegalitatea sesizării Curții, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat prin Decizia nr. 47 din 5 martie 1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 10 aprilie 1998), prin care a statuat că examinarea excepției de neconstituționalitate nu poate fi împiedicată de neîndeplinirea unei obligații în sarcina unei autorități publice, chiar dacă aceasta este o instanță judecătorească. De altfel, așa cum s-a arătat mai sus, instanța de judecată a comunicat Curții Constituționale opinia sa cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 3021 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, introdus prin art. I pct. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003, și completat prin art. I pct. 6 din Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 26 mai 2004, cu următorul cuprins: "Cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, următoarele mențiuni: a) numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar. Dacă recurentul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; [...]."

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin că dispozițiile legale criticate contravin prevederilor art. 21 și 129 din Constituție, al căror conținut este următorul:

- Art. 21:

"

(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4) Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite.";

- Art. 129: "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 129 și ale art. 126 alin. (2) din Constituția României, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege. Din aceste prevederi constituționale rezultă că legiuitorul are libertatea de a stabili cazurile și condițiile în care părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac.

Având în vedere întregul sistem normativ al Constituției, Curtea constată totodată că libertatea legiuitorului de a stabili condițiile de exercitare a căilor de atac și procedura de judecată nu este absolută, limitele libertății de reglementare fiind determinate și în aceste cazuri de obligativitatea respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală și prin actele juridice internaționale la care România este parte.

Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

În reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând de natura și de exigențele administrării justiției, fără însă ca aceste condiționări să aducă atingere substanței dreptului sau să îl lipsească de efectivitate.

În sensul considerentelor expuse mai sus, Curtea Constituțională are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că scopul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este "să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective" (Cazul Airey contra Irlandei, 1979, și Cazul Artico contra Italiei, 1980).

Într-o cauză similară celei deduse controlului de constituționalitate, Curtea de la Strasbourg a statuat prin Hotărârea din 9 noiembrie 2004, pronunțată în cazul Saez Maeso contra Spaniei, că a existat o violare a art. 6 paragraful 1 din convenție, atunci când normele referitoare la formele ce trebuie respectate pentru introducerea unui recurs și aplicarea lor îi împiedică pe justițiabili să se prevaleze de căile de atac disponibile. În considerentele hotărârii Curtea a precizat că, deși accesul la o instanță de judecată nu este un drept absolut, ci este susceptibil de limitări, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, totuși, aceste limitări nu trebuie să restrângă accesul deschis unui justițiabil de o asemenea manieră sau până la un asemenea punct încât dreptul să fie atins în însăși substanța lui.

În lumina acestor considerente Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 3021 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, prin care se sancționează cu nulitate absolută omisiunea de se preciza în cuprinsul cererii de recurs "numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar", precum și - dacă recurentul locuiește în străinătate - "domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul", apar ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție.

În această ordine de idei Curtea observă că cele mai multe dintre elementele prevăzute în textul de lege atacat, și anume domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar, precum și - dacă recurentul locuiește în străinătate - domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul, se regăsesc în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunțat hotărârea care face obiectul căii de atac, că nu sunt indispensabile pentru identificarea acestei hotărâri și că nici nu sunt menționate în dispozitivul hotărârii atacate.

Pe de altă parte, în sistemul Codului de procedură civilă, recursul este conceput ca o cale extraordinară de atac, altfel spus, ca un ultim nivel de jurisdicție în care părțile în litigiu își pot apăra drepturile lor subiective, înlăturând efectele hotărârilor pronunțate în condițiile celor 10 cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă. Or, instituirea sancțiunii nulității pentru neîndeplinirea acestor cerințe de formă în însuși cuprinsul cererii de recurs, fără nici o posibilitate de remediere a omisiunii, îl lipsește pe recurent, fără o justificare rezonabilă, de posibilitatea de a se examina, pe calea recursului, susținerile sale întemeiate privind modul eronat, eventual abuziv, prin care s-a soluționat, prin hotărârea atacată, litigiul în care este parte.

Având în vedere aceste efecte ale aplicării prevederilor art. 3021 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, Curtea constată că, prin sancțiunea nulității pe care o instituie, textul de lege atacat încalcă atât dispozițiile art. 21, cât și pe cele ale art. 129 și ale art. 24 alin. (1) din Constituție.

Nu se poate primi, pentru a constata constituționalitatea textului de lege atacat, punctul de vedere comunicat de Guvernul României, în sensul că nulitatea prevăzută de art. 3021 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă ar putea fi înlăturată prin aplicarea prevederilor art. 316 din același cod, dat fiind că prin textul de lege invocat se prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în apel - dispoziții în care omisiunile la care se referă textul atacat nu sunt sancționate cu nulitatea - se aplică și de instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul privind recursul. Or, specificitatea dispozițiilor cuprinse în textul de lege atacat, în raport cu dispozițiile art. 287 din Codul de procedură civilă, care reglementează cuprinsul și condițiile de validitate ale cererii de apel, este evidentă. Nu se poate primi, tot astfel, susținerea că nulitatea prevăzută de art. 3021 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă ar putea fi înlăturată prin aplicarea prevederilor art. 303 alin. 5 din același cod, care permit președintelui instanței să înapoieze părții prezente cererea de recurs, dacă aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, prelungind termenul de recurs cu 5 zile, căci această prevedere are o aplicabilitate limitată, care exclude cazurile în care cererea de recurs este înaintată prin poștă.

În concluzie, Curtea constată că textul de lege atacat este neconstituțional în ceea ce privește sancționarea cu nulitate absolută a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs "numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar", precum și - dacă recurentul locuiește în străinătate - "domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul".

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3021 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Rodica Dulan și Timoftei Dârlea în Dosarul nr 6.069/2004 al Curții de Apel Iași - Secția civilă și constată că textul de lege atacat este neconstituțional în ceea ce privește sancționarea cu nulitate absolută a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs "numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar", precum și - dacă recurentul locuiește în străinătate - "domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul".

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 24 martie 2005.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean

OPINIE SEPARATĂ

Contrar soluției adoptate, cu majoritate de voturi, prin Decizia Curții Constituționale nr. 176 din 24 martie 2005, apreciem că dispozițiile art. 3021 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă nu încalcă nici o prevedere constituțională.

Curtea Constituțională în jurisprudența sa, conformă practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat în mod repetat că accesul liber la justiție nu este un drept absolut a cărui exercitare nu ar putea fi condiționată, prin lege, de îndeplinirea anumitor cerințe obligatorii. De asemenea, și exercitarea căilor de atac se poate face potrivit art. 129 din Constituție, "în condițiile legii". Aceste condiții pot viza subiecții îndreptățiți să promoveze anumite cereri ori căi de atac, instanțele judecătorești la care trebuie depuse cererile, în funcție de obiectul lor, forma și conținutul diferitelor cereri, termenele în care pot fi introduse, procedurile prealabile, taxele judiciare de timbru ori cauțiunile și altele. Toate aceste condiții sunt prevăzute în reguli de procedură, or, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

Suntem întru totul de acord cu ideea, reținută în considerentele deciziei, că nici una dintre condiționările legale privind forma și conținutul cererilor adresate instanțelor judecătorești nu poate să aducă atingere substanței dreptului de acces liber la justiție ori a dreptului de exercitare a căilor de atac disponibile și nici să lipsească de efectivitate aceste drepturi. Apreciem însă că dispozițiile art. 3021 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, referitoare la o parte din condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recurs, nu sunt de natură să aducă atingere dreptului de acces liber la justiție, dreptului de exercitare a căilor legale de atac și, cu atât mai puțin, dreptului la apărare.

Toate datele pe care trebuie să le conțină cererea de recurs, conform art. 302 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, sunt necesare pentru asigurarea desfășurării unui proces echitabil și soluționării cauzei într-un termen rezonabil. Cerințele cuprinse în acest text de lege se referă la datele de identificare a părților procesului, fără de care recursul nu ar putea fi soluționat în mod operativ, legal și temeinic. Neindicarea exactă a datelor de identificare a recurentului ar face posibilă ca, ulterior, recursul să fie însușit și de alte persoane care nu au exercitat calea de atac în termen legal. Neindicarea exactă a datelor de identificare a celorlalte părți împiedică stabilirea corectă a limitelor recursului, respectiv a părților față de care acesta a fost declarat.

Condițiile prevăzute de textul de lege examinat nu sunt de natură să producă greutăți părții care dorește să declare recurs, nu se referă la date pe care nu le cunoaște ori nu le-ar putea afla cu ușurință în termenul prevăzut pentru depunerea cererii de recurs. Potrivit art. 112 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, aceleași date trebuie să cuprindă și cererea de chemare în judecată adresată primei instanțe. În acea fază cunoașterea tuturor datelor prevăzute este mai dificilă, dar, după parcurgerea a două trepte de jurisdicție, datele respective se regăsesc în actele dosarului și chiar în hotărârea ce se comunică părților. Nici una dintre părți nu este împiedicată în exercitarea dreptului de a ataca cu recurs hotărârea considerată nelegală sau netemeinică. Li se cere doar să menționeze anumite date în cererea de recurs, date pe care le cunosc ori le pot afla fără întârziere și cu ușurință. În cadrul procesului civil, guvernat și de principiul disponibilității, sarcina cercetării și aflării datelor nu poate fi transferată instanței de recurs, care tot nu ar putea identifica nici recurenții și nu ar putea determina limitele recursului, părțile la care se referă. Sancțiunea nulității se aplică față de recurentul nediligent, care nu a manifestat respect și interes față de condițiile legale de formă și conținut, pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recurs.

Dreptul la apărare nu este restrâns de dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate. Acest drept se exercită neîngrădit, sub protecția garanțiilor procedurale, în cadrul unui proces declanșat sau al unei căi de atac exercitate cu respectarea regulilor de procedură stabilite prin lege.

Judecător,
Kozsokar Gabor

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...