Back

Organizaţia Naţiunilor Unite - ONU

Convenţia internaţională privind reprimarea actelor de terorism nuclear din 14.09.2005 *)

În vigoare de la 16.10.2006

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpăraţi documentul în formă actualizată sau alegeţi un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

*) Traducere.

Statele părţi la prezenta convenţie,

luând în considerare scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi promovarea unor relaţii de bună vecinătate, prietenie şi cooperare între state,

amintind Declaraţia dată cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a creării Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), la 24 octombrie 1995,

recunoscând dreptul tuturor statelor de a dezvolta şi de a folosi energia nucleară în scopuri paşnice şi interesele lor legitime faţă de beneficiile potenţiale care rezultă din folosirea paşnică a energiei nucleare,

în spiritul Convenţiei privind protecţia fizică a materialelor nucleare din 1980,

profund preocupate de escaladarea la nivel mondial a actelor de terorism, în toate formele şi manifestările sale,

reamintind Declaraţia referitoare la măsurile de eliminare a terorismului internaţional, anexată la Rezoluţia 49/60 a Adunării Generale a ONU din 9 decembrie 1994, în care inter alia, statele membre ale ONU au reafirmat în mod solemn condamnarea necondiţionată a tuturor actelor, metodelor şi practicilor teroriste ca fiind acte criminale şi nejustificate, indiferent de cine sunt comise şi de locul unde se produc, inclusiv a celor care pun în pericol relaţiile de prietenie dintre state şi popoare şi ameninţă integritatea teritorială şi securitatea statelor,

observând că declaraţia încurajează, în acelaşi timp, statele să examineze urgent domeniul de aplicare a prevederilor legale internaţionale referitoare la prevenirea, combaterea şi eliminarea terorismului în toate formele şi manifestările sale, cu scopul de a asigura existenţa unui cadru legal cuprinzător care să acopere toate aspectele acestei probleme,

amintind Rezoluţia 51/210 a Adunării Generale a ONU din 17 decembrie 1996 şi Declaraţia privind completarea Declaraţiei din 1994 privind măsurile pentru eliminarea terorismului internaţional, anexată la acest document,

amintind, de asemenea, că, în conformitate cu Rezoluţia 51/210 a Adunării Generale a ONU, a fost creat un comitet ad-hoc pentru elaborarea, inter alia, a unei convenţii internaţionale pentru combaterea actelor de terorism nuclear, care să completeze instrumentele internaţionale existente în acest domeniu,

observând că actele de terorism nuclear se pot solda cu consecinţele cele mai grave şi pot ameninţa pacea şi securitatea internaţională,

observând, de asemenea, că prevederile legale multilaterale existente nu creează un cadru adecvat de abordare a acestor atacuri,

fiind convinse de necesitatea de a întări urgent cooperarea internaţională dintre state în elaborarea şi adoptarea unor măsuri practice şi eficiente de prevenire a unor asemenea acte de terorism şi de urmărire şi pedepsire a persoanelor care le comit,

observând că activităţile forţelor militare ale statelor sunt guvernate de reglementări ale dreptului internaţional care se situează în afara cadrului prezentei convenţii şi că excluderea unor anumite acţiuni din aria de aplicare a prezentei convenţii nu scuză şi nu acordă un caracter licit unor acte care sunt ilegale şi nu împiedică, prin urmare, exercitarea urmăririi în baza altor legi,

au convenit după cum urmează:

ARTICOLUL 1

Pentru scopurile prezentei convenţii:

1. Material radioactiv reprezintă material nuclear şi alte substanţe radioactive conţinând nuclizi care suferă dezintegrare spontană (proces însoţit de emisia unuia sau a mai multor tipuri de radiaţii ionizante, cum ar fi particulele alfa, beta, neutroni şi raze gama) şi care, datorită proprietăţilor lor radiologice sau fisionabile, pot cauza moartea, vătămări corporale grave sau daune importante bunurilor ori mediului.

2. Material nuclear reprezintă plutoniul, cu excepţia celui care are concentraţia izotopică mai mare de 80% în plutoniu 238; uraniu 233; uraniul îmbogăţit în izotopii 235 sau 233; uraniul care conţine amestecul de izotopi care apare în natură altfel decât în forma minerală ori a reziduurilor minerale; sau orice alte materiale care conţin una ori mai multe dintre substanţele prezentate anterior.

Uraniul îmbogăţit în izotopii 235 sau 233 reprezintă uraniul conţinând fie uraniu 235, fie uraniu 233, fie aceşti doi izotopi într-o astfel de cantitate încât raportul dintre suma acestor doi izotopi şi izotopul 238 să fie superior raportului dintre izotopul 235 şi izotopul 238 din uraniul natural.

3. Instalaţie nucleară reprezintă:

a) orice reactor nuclear, inclusiv reactoarele instalate pe nave, vehicule, aeronave sau obiecte spaţiale pentru a fi folosite ca sursă de energie în scopul propulsiei unor astfel de nave, vehicule, aeronave sau obiecte spaţiale ori pentru orice alte scopuri;

b) orice uzină sau mijloc de transport folosită/folosit pentru producerea, stocarea, procesarea sau transportul materialelor radioactive.

4. Dispozitiv reprezintă:

a) orice dispozitiv exploziv nuclear; sau

b) orice dispozitiv de dispersie a materialelor radioactive sau de emitere a radiaţiilor care, datorită proprietăţilor lor radiologice, pot cauza moartea, vătămări corporale grave sau daune importante bunurilor ori mediului.

5. Echipamentele statului sau echipamentele guvernamentale includ toate obiectivele permanente sau temporare ori mijloacele de transport care sunt folosite sau ocupate de către reprezentanţii unui stat, membrii unui guvern, ai unui organism legislativ ori judiciar sau de către funcţionari ori angajaţi ai unui stat sau ai altor autorităţi ori entităţi publice sau de către angajaţi ori oficiali ai unei organizaţii interguvernamentale în exercitarea obligaţiilor lor oficiale.

6. Forţele militare ale unui stat reprezintă forţele militare ale unui stat care sunt organizate, antrenate şi echipate, în baza legislaţiei naţionale a acestuia, cu scopul principal de a asigura apărarea sau securitatea naţională, şi persoanele care sprijină aceste forţe militare şi care se află în mod oficial sub comanda, controlul şi responsabilitatea acestora.

ARTICOLUL 2

1. Orice persoană comite o infracţiune în sensul prevederilor prezentei convenţii, dacă acea persoană, în mod ilegal şi intenţionat:

a) deţine material radioactiv sau produce ori deţine un dispozitiv:

(i) cu scopul de a provoca moartea ori vătămări corporale grave; sau

(ii) cu scopul de a provoca daune importante bunurilor sau mediului;

b) foloseşte în vreun fel un material sau un dispozitiv radioactiv ori foloseşte sau avariază o instalaţie nucleară astfel încât să se elibereze sau să existe riscul eliberării unui material radioactiv:

(i) cu scopul de a provoca moartea ori vătămări corporale grave; sau

(ii) cu scopul de a provoca daune importante bunurilor ori mediului; sau

(iii) cu intenţia de a constrânge o persoană fizică sau juridică, o organizaţie internaţională ori un stat să facă sau să se abţină de la o acţiune.

2. De asemenea, o persoană comite o infracţiune dacă:

a) ameninţă, în împrejurări care indică faptul că ameninţarea este credibilă, că va comite una dintre infracţiunile prevăzute la alin. 1 lit. b); sau

b) solicită în mod ilegal şi intenţionat material radioactiv, un dispozitiv sau o instalaţie nucleară, prin ameninţare, în împrejurări care indică faptul că ameninţarea este credibilă, sau prin folosirea forţei.

3. De asemenea, o persoană săvârşeşte o infracţiune dacă aceasta comite o tentativă la una dintre infracţiunile prevăzute la alin 1.

4. De asemenea, orice persoană săvârşeşte o infracţiune dacă:

a) participă în calitate de complice la infracţiunile prevăzute la alin. 1, 2 ori 3; sau

b) organizează comiterea sau coordonează alte persoane în vederea comiterii uneia dintre infracţiunile prevăzute la alin. 1, 2 ori 3; sau

c) contribuie într-un alt mod la comiterea uneia sau a mai multor infracţiuni prevăzute la alin. 1, 2 ori 3 de către un grup de persoane care acţionează pentru un scop comun, dacă această contribuţie este intenţionată şi făcută fie cu scopul facilitării activităţii infracţionale generale a grupului sau pentru a servi scopurilor acestuia, fie cunoscând intenţia grupului de a comite infracţiunea sau infracţiunile respective.

ARTICOLUL 3

Prezenta convenţie nu se aplică în cazul în care infracţiunea este comisă în interiorul unui singur stat, când presupusul făptuitor şi victimele infracţiunii sunt cetăţeni ai acestui stat, când presupusul făptuitor al infracţiunii se găseşte pe teritoriul acestui stat şi niciun alt stat nu are motive să stabilească propria competenţă, conform art. 9 alin 1 sau 2, fiind înţeles că în aceste cazuri se vor aplica prevederile art. 7, 12, 14, 15, 16 şi 17, după caz.

ARTICOLUL 4

1. Nicio prevedere a prezentei convenţii nu afectează alte drepturi, obligaţii şi responsabilităţi ale statelor şi persoanelor prevăzute în dreptul internaţional, în special scopurile şi principiile Cartei ONU şi dreptul internaţional umanitar.

2. Activităţile desfăşurate de forţele militare în cursul unui conflict armat în înţelesul dreptului internaţional umanitar, care sunt guvernate de acest drept, precum şi activităţile desfăşurate de forţele militare ale unui stat în exercitarea sarcinilor oficiale, în măsura în care acestea sunt guvernate de alte reguli ale dreptului internaţional, nu intră sub incidenţa prezentei convenţii.

3. Dispoziţiile alin. 2 nu pot fi interpretate în sensul aprobării sau acordării unui caracter legal unor fapte ilegale ori în scopul efectuării urmăririi penale în baza altor legi.

4. Prezenta convenţie nu se referă şi nici nu poate fi considerată ca referindu-se în vreun mod la problematica legalităţii folosirii sau a ameninţării cu folosirea armelor nucleare de către un stat.

ARTICOLUL 5

Fiecare stat parte adoptă măsurile necesare pentru:

a) a prevedea ca infracţiuni în dreptul său intern faptele prevăzute la art. 2;

b) a stabili pentru infracţiunile respective unele pedepse corespunzătoare, care să ţină seama de gravitatea acestor infracţiuni.

ARTICOLUL 6

Fiecare stat parte adoptă măsurile necesare, inclusiv legislaţie internă, dacă este cazul, pentru a se asigura că actele criminale prevăzute de prezenta convenţie, mai ales cele concepute sau calculate pentru a provoca teroare în rândul populaţiei, al unui grup de persoane ori al unor indivizi, nu vor putea fi justificate în nicio împrejurare prin considerente de natură politică, filozofică, ideologică, rasială, etnică, religioasă sau prin alte motive similare şi că sunt sancţionate cu pedepse proporţionale cu gravitatea lor.

ARTICOLUL 7

1. Statele părţi trebuie să coopereze prin:

a) adoptarea tuturor măsurilor posibile, inclusiv, dacă este necesar, prin adaptarea legislaţiilor lor naţionale, pentru a preveni şi a contracara pregătirea pe teritoriul lor a comiterii, pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, a infracţiunilor prevăzute la art. 2, inclusiv a măsurilor de interzicere pe teritoriul lor naţional a activităţilor persoanelor, grupurilor ori organizaţiilor care încurajează, instigă, organizează, finanţează în cunoştinţă de cauză sau asigură cu bună ştiinţă asistenţă tehnică ori informaţii sau participă la săvârşirea acestor infracţiuni;

b) efectuarea unui schimb de informaţii precise şi verificate, în conformitate cu prevederile legislaţiilor lor naţionale, prin modalităţile şi cu respectarea condiţiilor prevăzute în acestea, şi coordonarea măsurilor administrative sau de altă natură adoptate, după caz, pentru depistarea, prevenirea, combaterea şi cercetarea infracţiunilor prevăzute la art. 2 şi pentru instituirea procedurilor penale împotriva persoanelor suspectate de comiterea unor asemenea infracţiuni. În mod special, un stat parte trebuie să adopte măsurile adecvate pentru a informa fără întârziere celelalte state la care se face referire la art. 9 cu privire la comiterea infracţiunilor prevăzute la art. 2, precum şi cu privire la pregătirile vizând comiterea unor asemenea infracţiuni despre care a luat cunoştinţă şi să informeze, atunci când este cazul, organizaţiile internaţionale.

2. Statele părţi trebuie să adopte măsurile adecvate, în conformitate cu legislaţiile lor naţionale, pentru a proteja confidenţialitatea oricărei informaţii primite în mod confidenţial în virtutea prezentei convenţii de la un alt stat parte sau prin participarea la o activitate desfăşurată pentru implementarea acestei convenţii. Dacă statele părţi furnizează informaţii în mod confidenţial unor organizaţii internaţionale, trebuie adoptate măsuri pentru a se asigura protejarea confidenţialităţii acelor informaţii.

3. Prevederile prezentei convenţii nu impun statelor părţi obligaţia de a comunica informaţii pe care nu le este permis să le transmită în baza legislaţiilor lor naţionale sau a căror comunicare ar pune în pericol securitatea statului ori protecţia fizică a materialului nuclear.

4. Statele părţi vor informa secretarul general al ONU cu privire la autorităţile lor competente şi punctele de legătură însărcinate cu transmiterea şi primirea informaţiilor la care se face referire în prezentul articol. Secretarul general al ONU va comunica, la rândul său, informaţiile referitoare la autorităţile competente şi punctele de legătură tuturor statelor părţi şi Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică. Accesul la aceste autorităţi şi puncte de legătură trebuie să fie posibil în permanenţă.

ARTICOLUL 8

În scopul prevenirii infracţiunilor care intră sub incidenţa prezentei convenţii, statele părţi trebuie să depună toate eforturile pentru a adopta măsurile adecvate de asigurare a protecţiei materialelor radioactive, având în vedere recomandările şi funcţiile relevante ale Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică.

ARTICOLUL 9

1. Fiecare stat parte trebuie să adopte toate măsurile care sunt necesare pentru a-şi stabili competenţa asupra infracţiunilor prevăzute la art. 2, atunci când:

a) infracţiunea este comisă pe teritoriul acelui stat; sau

b) infracţiunea este comisă la bordul unei nave aflate sub pavilionul acelui stat ori al unei aeronave care este înregistrată în baza legislaţiei acelui stat la momentul comiterii infracţiunii; sau

c) infracţiunea este comisă de către un cetăţean al acelui stat.

2. De asemenea, fiecare stat parte poate să îşi stabilească propria competenţă asupra oricărei infracţiuni de acest fel, atunci când:

a) infracţiunea este comisă împotriva unuia dintre cetăţenii săi; sau

b) infracţiunea este comisă împotriva unui echipament public al statului sau unui echipament guvernamental al acelui stat în străinătate, inclusiv împotriva unei ambasade sau altor sedii diplomatice ori consulare ale acelui stat; sau

c) infracţiunea este comisă de către o persoană apatridă care îşi are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acelui stat; sau

d) infracţiunea este comisă în încercarea de a constrânge acel stat să facă ori să nu facă un act; sau

e) infracţiunea este comisă la bordul unui avion exploatat de guvernul acelui stat.

3. Cu ocazia ratificării, acceptării, aprobării sau aderării la prezenta convenţie, fiecare stat parte va notifica secretarului general al ONU competenţa stabilită potrivit legislaţiei naţionale şi în conformitate cu alin. 2. În caz de modificare, statul parte îl informează imediat despre aceasta pe secretarul general al ONU.

4. Fiecare stat parte adoptă totodată măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute la art. 2, în cazul în care autorul presupus al infracţiunii se găseşte pe teritoriul său şi acest stat nu îl extrădează către unul dintre statele părţi care şi-au stabilit competenţa în conformitate cu alin. 1 şi 2.

5. Prezenta convenţie nu exclude exercitarea oricărei competenţe în materie penală, stabilită de un stat parte, în conformitate cu legislaţia naţională.

ARTICOLUL 10

1. De îndată ce primeşte informaţii că una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 a fost comisă sau este comisă pe teritoriul unui stat parte sau potrivit cărora o persoană care a comis ori care se presupune că a comis o astfel de infracţiune este posibil să fie prezentă pe teritoriul său, statul parte în cauză va lua măsurile necesare, potrivit legislaţiei naţionale, pentru a investiga faptele care i-au fost aduse la cunoştinţă.

2. Dacă apreciază că situaţia o justifică, statul parte pe teritoriul căruia se află autorul sau presupusul autor va lua măsurile adecvate, potrivit legislaţiei naţionale, pentru a asigura prezenţa acelei persoane în vederea urmăririi sau extrădării.

3. Orice persoană faţă de care sunt adoptate măsurile prevăzute la alin. 2 va avea dreptul:

a) să comunice fără întârziere cu cel mai apropiat reprezentant calificat al statului al cărui cetăţean este ori al statului care este îndreptăţit să îi protejeze drepturile sau, dacă acea persoană este apatridă, al statului pe teritoriul căruia acea persoană îşi are reşedinţa obişnuită;

b) să fie vizitată de un reprezentant al acelui stat;

c) să fie informată cu privire la drepturile sale prevăzute la lit. a) şi b).

4. Drepturile la care se face referire la alin. 3 vor fi exercitate în conformitate cu legile şi reglementările statului pe teritoriul căruia se află autorul sau presupusul autor, cu condiţia ca aceste legi şi reglementări să permită deplina realizare a scopurilor pentru care au fost prevăzute drepturile menţionate la alin. 3.

5. Prevederile alin. 3 şi 4 nu aduc atingere dreptului fiecărui stat îndreptăţit să îşi exercite competenţa, în conformitate cu art. 9 alin. 1 lit. c) sau alin. 2 lit. c), de a invita Comitetul Internaţional al Crucii Roşii să comunice cu presupusul autor şi să îl viziteze pe acesta.

6. Atunci când un stat parte a reţinut o persoană, în temeiul dispoziţiilor prezentului articol, acesta va notifica imediat, în mod direct sau prin intermediul secretarului general al ONU, statele părţi care şi-au stabilit competenţa în conformitate cu art. 9 alin. 1 şi 2 şi, în cazul în care consideră că este necesar, orice alt stat parte interesat, cu privire la faptul că acea persoană este reţinută şi la circumstanţele care justifică reţinerea acelei persoane. Statul care efectuează investigaţiile prevăzute la alin. 1 va informa imediat statele părţi asupra rezultatelor cercetărilor şi va indica dacă intenţionează să-şi exercite jurisdicţia.

ARTICOLUL 11

1. În cazurile în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 9, statul parte pe teritoriul căruia se găseşte autorul presupus al infracţiunii este obligat, dacă nu extrădează acea persoană, să prezinte cazul, fără întârziere şi fără nicio excepţie, indiferent dacă infracţiunea a fost sau nu a fost comisă pe teritoriul său, autorităţilor sale competente, pentru a exercita acţiunea penală potrivit procedurii prevăzute de legislaţia sa. Aceste autorităţi hotărăsc în aceleaşi condiţii ca pentru orice altă infracţiune care are caracter grav conform legislaţiei statului respectiv.

2. De fiecare dată când legislaţia internă a unui stat parte nu îi permite acestuia să extrădeze sau să predea pe unul dintre cetăţenii săi decât cu condiţia ca acea persoană să fie trimisă înapoi pentru a-şi executa pedeapsa la care a fost condamnată la terminarea procesului sau procedurii pentru care extrădarea ori predarea i-a fost cerută şi cu condiţia ca acest stat şi statul care reclamă extrădarea să accepte această cerere şi celelalte condiţii pe care le apreciază necesare, extrădarea sau predarea condiţionată este suficientă pentru a stinge obligaţia prevăzută la alin. 1.

ARTICOLUL 12

Oricărei persoane reţinute sau împotriva căreia au fost luate alte măsuri ori au fost efectuate proceduri, ca urmare a prevederilor prezentei convenţii, îi vor fi asigurate un tratament echitabil, precum şi toate drepturile şi garanţiile, în conformitate cu legislaţia statului pe teritoriul căruia se află şi cu dispoziţiile aplicabile ale dreptului internaţional, inclusiv prevederile în materia drepturilor omului.

ARTICOLUL 13

1. Infracţiunile prevăzute la art. 2 sunt considerate de plin drept ca fiind cazuri de extrădare în toate tratatele de extrădare existente între oricare dintre statele părţi anterior intrării în vigoare a prezentei convenţii. Statele părţi se obligă să includă astfel de infracţiuni care dau loc la extrădare în fiecare tratat de extrădare ce va fi încheiat ulterior între ele.

2. Atunci când un stat parte care condiţionează extrădarea de existenţa unui tratat primeşte o cerere de extrădare de la un alt stat parte faţă de care este obligat printr-un tratat privind extrădarea, statul solicitat poate să considere prezenta convenţie ca fiind baza juridică pentru extrădare în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute la art. 2. Extrădarea se supune celorlalte condiţii prevăzute de legislaţia statului căruia i s-a cerut extrădarea.

3. Statele părţi care nu condiţionează extrădarea de existenţa unui tratat recunosc reciproc infracţiunile prevăzute la art. 2 drept cazuri de extrădare, în condiţiile prevăzute de legislaţia statului solicitat.

4. Dacă este necesar, infracţiunile prevăzute la art. 2 sunt considerate, în scopul extrădării între statele părţi, ca nefiind comise exclusiv în locul în care au fost săvârşite, ci şi pe teritoriul statelor care şi-au stabilit jurisdicţia în conformitate cu art. 9 alin. 1 şi 2.

5. Prevederile tuturor înţelegerilor şi tratatelor de extrădare dintre statele părţi cu privire la infracţiunile prevăzute la art. 2 sunt considerate ca fiind modificate între statele părţi în măsura în care sunt incompatibile cu prezenta convenţie.

se încarcă...