Back

Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene

Directiva nr. 59/2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului şi a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, precum şi a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 şi (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului (Text cu relevanţă pentru SEE) Număr celex: 32014L0059

În vigoare de la 12.06.2014

În versiunea gratuită textul este afisat parțial. Pentru textul integral cumpăraţi documentul sau alegeţi un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă în varianta PDF sau Kindle

PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în special articolul 114,

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

după transmiterea proiectului de act legislativ către parlamentele naţionale,

având în vedere avizul Băncii Centrale Europene,

având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European,

hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară (1),

(1) Poziţia Parlamentului European din 15 aprilie 2014 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial) şi Decizia Consiliului din 6 mai 2014.

întrucât:

(1) Criza financiară a demonstrat că există o lipsă semnificativă de instrumente adecvate la nivelul Uniunii pentru a gestiona în mod eficient situaţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii neviabile sau în curs de a intra în dificultate (denumite în continuare "instituţii"). Aceste instrumente sunt necesare în special pentru a preveni insolvenţa sau, în cazul în care aceasta se produce, pentru a reduce la minimum consecinţele negative prin menţinerea funcţiilor de importanţă sistemică ale instituţiei în cauză. Pe parcursul crizei, aceste provocări au reprezentat un factor major care a forţat statele membre să salveze instituţiile prin utilizarea banilor contribuabililor. Obiectivul unui cadru de redresare şi rezoluţie credibil este acela de a evita pe cât posibil necesitatea unei astfel de măsuri.

(2) Criza financiară a cunoscut dimensiuni sistemice în sensul că a afectat accesul la finanţare pentru multe instituţii de credit. Pentru a evita intrarea în dificultate, cu consecinţe pentru întreaga economie, o astfel de criză necesită măsuri menite să asigure accesul la finanţare, în condiţii asemănătoare pentru toate instituţiile de credit altfel solvabile. Măsurile respective implică un aport general de lichiditate din partea băncilor centrale şi garanţii din partea statelor membre pentru titlurile de valoare emise de instituţiile de credit solvabile.

(3) Pieţele financiare din Uniune prezintă un nivel ridicat de integrare şi de interconectare, multe instituţii desfăşurându-şi deseori operaţiunile dincolo de graniţele naţionale. Intrarea în dificultate a unei instituţii transfrontaliere este susceptibil de a afecta stabilitatea pieţelor financiare din statele membre în care îşi desfăşoară activitatea. Incapacitatea statelor membre de a prelua controlul instituţiilor în curs de a intra în dificultate şi de a proceda la rezoluţia acestora astfel încât să se evite în mod eficient producerea de daune sistemice mai extinse poate submina încrederea reciprocă a statelor membre, precum şi credibilitatea pieţei interne a serviciilor financiare. Stabilitatea pieţelor financiare este, prin urmare, o condiţie esenţială pentru instituirea şi funcţionarea pieţei interne.

(4) În prezent, procedurile de rezoluţie a instituţiilor nu sunt armonizate la nivelul Uniunii. Unele state membre aplică în cazul instituţiilor aceleaşi proceduri pe care le aplică altor societăţi insolvabile; aceste proceduri sunt uneori adaptate pentru instituţiile. Există mari diferenţe de la un stat membru la altul în ceea ce priveşte fondul şi procedurile prevăzute în actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează insolvenţa instituţiilor din statele membre. În plus, criza financiară a demonstrat faptul că procedurile generale de insolvenţă nu sunt întotdeauna adecvate pentru instituţiile, deoarece ele nu asigură întotdeauna o intervenţie suficient de rapidă, menţinerea funcţiilor critice ale instituţiei ori păstrarea stabilităţii financiare.

(5) Este prin urmare necesară instituirea unui regim care să ofere autorităţilor un set credibil de instrumente pentru a interveni suficient de timpuriu şi de rapid în cazul unei instituţii neviabile sau în curs de a intra în dificultate, astfel încât să garanteze continuitatea funcţiilor financiare şi economice critice ale acesteia, reducând în acelaşi timp la minimum impactul situaţiei de dificultate a instituţiei asupra economiei şi a sistemului financiar. Acest regim ar trebui să garanteze faptul că acţionarii sunt cei care suportă pierderile primii, iar creditorii suportă pierderi ulterior acţionarilor, cu condiţia ca pierderile suferite de fiecare creditor să nu depăşească pierderile care ar fi fost suferite de acesta dacă instituţia ar fi fost lichidată în cadrul unei proceduri obişnuite de insolvenţă, în conformitate cu principiul potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat, astfel cum este specificat în prezenta directivă. Noi competenţe ar trebui să permită autorităţilor, de exemplu, să menţină un acces neîntrerupt la depozite şi la operaţiunile de plată, să vândă după caz activităţile viabile ale instituţiei şi să repartizeze pierderile în mod corect şi previzibil. Aceste obiective ar trebui să contribuie la evitarea destabilizării pieţelor financiare şi să reducă la minimum costurile pentru contribuabili.

În versiunea gratuită textul este afisat parțial. Pentru textul integral cumpăraţi documentul sau alegeţi un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

se încarcă...