Back

Act Internaţional

Convenţia internaţională privind reprimarea finanţării terorismului din 09.12.1999 *)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 26.11.2002

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpăraţi documentul în formă actualizată sau alegeţi un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

*) Traducere.

PREAMBUL

Statele părţi la prezenta convenţie,

luând în considerare scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate, prietenie şi cooperare între state,

fiind profund preocupate de intensificarea în lumea întreagă a actelor de terorism sub toate formele şi manifestările,

amintind Declaraţia consacrată celei de-a 50-a aniversări a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care figurează în Rezoluţia 50/6 a Adunării Generale din 24 octombrie 1995,

amintind, de asemenea, toate rezoluţiile Adunării Generale în materie, în special Rezoluţia 49/60 din 9 decembrie 1994 şi anexa la aceasta, care reproduc Declaraţia asupra măsurilor vizând eliminarea terorismului internaţional, în care statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite au reafirmat solemn condamnarea, în mod inechivoc, a tuturor actelor, metodelor şi practicilor teroriste, ca fiind criminale şi nejustificabile, oriunde se produc şi oricine ar fi autorii, mai ales cele care compromit relaţiile amicale între state şi popoare şi ameninţă integritatea teritorială şi securitatea statelor,

observând că în Declaraţia asupra măsurilor vizând eliminarea terorismului internaţional Adunarea Generală a încurajat statele să examineze de urgenţă domeniul de aplicare a dispoziţiilor juridice internaţionale în vigoare care privesc prevenirea, reprimarea şi eliminarea terorismului, sub toate formele şi manifestările sale, în scopul de a se asigura asupra existenţei unui cadru juridic general care să acopere toate aspectele problemei,

amintind Rezoluţia 51/210 a Adunării Generale din data de 17 decembrie 1996, lit. f) a paragrafului 3, prin care Adunarea Generală a invitat statele să ia măsuri pentru prevenirea şi împiedicarea, prin mijloace interne adecvate, a finanţării teroriştilor sau a organizaţiilor teroriste, fie că se efectuează direct, fie indirect, prin intermediul organizaţiilor care au sau pretind că au scopuri de caritate, culturale sau sociale ori care sunt implicate în activităţi ilegale cum sunt traficul ilicit de arme, traficul de stupefiante şi extorcarea de fonduri, incluzând exploatarea persoanelor în vederea finanţării activităţilor teroriste şi, în special, să aibă în vedere, dacă este nevoie, adoptarea unei reglementări pentru a preveni şi a împiedica mişcările de fonduri bănuite a fi destinate utilizării în scopuri teroriste, fără a aduce în nici un fel atingere libertăţii de circulaţie a capitalurilor legitime, precum şi de a intensifica schimburile de informaţii asupra mişcărilor internaţionale ale unor astfel de fonduri,

amintind, de asemenea, Rezoluţia 52/165 a Adunării Generale din data de 15 decembrie 1997, prin care Adunarea Generală a adresat statelor invitaţia de a pune în aplicare, în mod special, măsuri similare celor enumerate la lit. a)-f) ale paragrafului 3 din Rezoluţia 51/210 din 17 decembrie 1996,

amintind, în plus, Rezoluţia 53/108 a Adunării Generale din data de 8 decembrie 1998, prin care Adunarea Generală a stabilit în sarcina Comitetului ad-hoc, constituit prin Rezoluţia 51/210 din 17 decembrie 1996, elaborarea proiectului unei convenţii internaţionale pentru reprimarea finanţării terorismului, în vederea completării instrumentelor internaţionale existente în domeniul terorismului,

considerând că finanţarea terorismului este un subiect care preocupă în mod serios întreaga comunitate internaţională,

luând în considerare faptul că numărul şi gravitatea actelor de terorism internaţional sunt în funcţie de resursele financiare pe care teroriştii le pot obţine,

ţinând seama de faptul că instrumentele juridice multilaterale existente nu tratează expres finanţarea terorismului,

convinse de necesitatea urgentării întăririi cooperării internaţionale între state pentru elaborarea şi adoptarea măsurilor eficiente destinate să prevină finanţarea terorismului, precum şi reprimarea acestuia şi pedepsirea autorilor,

au convenit cele ce urmează:

ARTICOLUL 1

În sensul prezentei convenţii:

1. Prin fonduri se înţelege bunuri de orice natură, corporale sau necorporale, mobile ori imobile, dobândite prin orice mijloc şi documente sau instrumente juridice în orice formă, incluzându-se forma electronică ori numerică, care atestă un drept de proprietate sau un interes asupra acestor bunuri şi, mai ales, credite bancare, cecuri de călătorie, cecuri bancare, mandate, acţiuni, titluri, obligaţiuni, drepturile speciale de tragere şi scrisori de credit, fără ca această enumerare să fie limitativă.

2. Prin stabiliment guvernamental sau public se înţelege orice stabiliment sau orice mijloc de transport, cu caracter permanent sau temporar, care este utilizat ori ocupat de reprezentanţi ai unui stat, membri ai Guvernului, Parlamentului sau magistraturii, de agenţi sau de personalul unui stat ori ai oricărei alte autorităţi sau entităţi publice ori de agenţi sau de personalul unei organizaţii interguvernamentale, în cadrul funcţiilor lor oficiale.

3. Prin produse se înţelege orice fonduri rezultate, direct sau indirect, din comiterea unei infracţiuni, astfel cum este prevăzută la art. 2, sau obţinute, direct ori indirect, prin comiterea unei astfel de infracţiuni.

ARTICOLUL 2

1. Comite o infracţiune în sensul prezentei convenţii orice persoană care, prin orice mijloc, direct sau indirect, în mod ilicit şi deliberat, furnizează sau strânge fonduri cu intenţia de a le utiliza sau ştiind că acestea vor fi utilizate, în întregime sau în parte, în vederea comiterii:

a) unei fapte care constituie infracţiune în cadrul şi astfel cum este definită în unul dintre tratatele enumerate în anexă;

b) oricărei alte fapte de natură să determine moartea sau vătămarea corporală gravă a unui civil sau a oricărei alte persoane care nu participă direct la ostilităţi într-o situaţie de conflict armat, când, prin natura sau contextul său, această faptă are ca scop intimidarea populaţiei sau constrângerea unui guvern ori a unei organizaţii internaţionale să îndeplinească sau să se abţină de la îndeplinirea unui act oarecare.

2.

a) La depunerea instrumentului de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare un stat parte, care nu este parte la unul dintre tratatele enumerate în anexa la care se face referire la lit. a) a paragrafului 1, poate declara ca, în momentul în care prezenta convenţie îi este aplicată, respectivul tratat să fie considerat că nu figurează în această anexă. Această declaraţie devine caducă o dată cu intrarea în vigoare a tratatului pentru statul parte care notifică acest fapt depozitarului;

b) În cazul în care un stat parte încetează de a fi parte la un tratat enumerat în anexă, poate să facă, cu privire la respectivul tratat, declaraţia prevăzută în prezentul articol.

3. Pentru ca un act să constituie infracţiune în sensul paragrafului 1 nu este necesar ca fondurile să fi fost efectiv utilizate pentru a comite o infracţiune vizată la lit. a) sau b) a paragrafului 1.

4. Comite, de asemenea, o infracţiune orice persoană care încearcă să comită o infracţiune în sensul paragrafului 1.

5. Comite, de asemenea, o infracţiune orice persoană care:

a) participă, în calitate de complice la o infracţiune în sensul paragrafului 1 sau 4;

b) organizează comiterea unei infracţiuni în sensul paragrafului 1 sau 4 sau ordonă altor persoane să o comită;

c) contribuie la comiterea uneia sau mai multor infracţiuni dintre cele prevăzute la paragraful 1 sau 4 de către un grup de persoane care acţionează în acelaşi scop. Această contribuţie trebuie să fie deliberată şi trebuie:

(i) fie să urmărească facilitarea activităţii infracţionale sau a scopului infracţional al grupului, atunci când această activitate sau scop presupune comiterea unei infracţiuni în sensul paragrafului 1;

(ii) fie să fie făcută cunoscându-se intenţia grupului de a comite o infracţiune în sensul paragrafului 1.

ARTICOLUL 3

Prezenta convenţie nu se aplică atunci când infracţiunea este comisă pe teritoriul unui singur stat, când autorul prezumat este un naţional al acelui stat şi se găseşte pe teritoriul acelui stat şi în cazul în care nici un alt stat nu are bază pentru a-şi stabili competenţa, în virtutea paragrafului 1 sau 2 al art. 7, cu excepţia prevederilor art. 12-18, care se vor aplica, după caz, în aceste situaţii.

ARTICOLUL 4

Fiecare stat parte ia măsurile care pot fi necesare pentru:

a) a califica drept infracţiuni în dreptul său intern infracţiunile prevăzute la art. 2;

b) a prevedea pentru aceste infracţiuni pedepse corespunzătoare, ţinând seama de gravitatea lor.

ARTICOLUL 5

1. Fiecare stat parte, conform principiilor dreptului său intern, ia măsurile necesare pentru ca responsabilitatea unei persoane juridice situate pe teritoriul său sau constituite potrivit legislaţiei statului să fie angajată în cazul în care persoana răspunzătoare de conducerea sau controlul acestei persoane juridice a comis, în această calitate, o infracţiune prevăzută la art. 2. Această responsabilitate poate fi penală, civilă sau administrativă.

2. Această responsabilitate este angajată fără a se prejudicia responsabilitatea penală a persoanelor fizice care au comis infracţiunile.

3. Fiecare stat parte asigură în special ca persoanele juridice a căror responsabilitate este angajată în virtutea paragrafului 1 să facă obiectul sancţiunilor penale, civile sau administrative eficace, proporţionale şi disuasive. Aceste sancţiuni pot include şi sancţiuni de natură pecuniară.

ARTICOLUL 6

Fiecare stat parte adoptă măsurile care pot fi necesare, înţelegându-se, dacă este cazul, cele de ordin legislativ, pentru ca faptele penale prevăzute de prezenta convenţie să nu poată fi justificate în nici o situaţie de considerente de natură politică, filozofică, rasială, etnică, religioasă sau din alte motive analoage.

ARTICOLUL 7

1. Fiecare stat parte adoptă măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa referitor la infracţiunile prevăzute la art. 2, atunci când:

a) infracţiunea a fost comisă pe teritoriul său;

b) infracţiunea a fost comisă la bordul unei nave aflate sub pavilionul său sau al unei aeronave înmatriculate conform legislaţiei sale în momentul producerii faptelor; sau

c) infracţiunea a fost comisă de unul dintre naţionalii săi.

2. Fiecare stat parte poate, de asemenea, să îşi stabilească competenţa asupra unor astfel de infracţiuni, atunci când:

a) infracţiunea avea ca scop sau a avut ca rezultat comiterea unei infracţiuni prevăzute la art. 2 paragraful 1 lit. a) sau b) pe teritoriul său ori împotriva unuia dintre naţionalii săi;

b) infracţiunea avea ca scop sau a avut ca rezultat comiterea unei infracţiuni prevăzute la art. 2 paragraful 1 lit. a) sau b) împotriva unui stabiliment guvernamental sau public al acelui stat, situat în afara teritoriului său, inclusiv sediile sale diplomatice sau consulare;

c) infracţiunea avea ca scop sau a avut ca rezultat comiterea unei infracţiuni prevăzute la art. 2 paragraful 1 lit. a) sau b), urmărind să îl constrângă să îndeplinească un act sau să se abţină de la îndeplinirea unui act;

d) infracţiunea a fost comisă de un apatrid care îşi are rezidenţa obişnuită pe teritoriul acelui stat;

e) infracţiunea a fost comisă la bordul unei aeronave utilizate de guvernul statului menţionat.

3. Cu ocazia ratificării, acceptării sau aprobării prezentei convenţii ori a aderării la aceasta fiecare stat parte îl informează pe secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra competenţei pe care a stabilit-o conform paragrafului 2. În caz de modificare statul parte respectiv îl informează asupra acesteia pe secretarul general.

4. Fiecare stat parte adoptă totodată măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute la art. 2, în cazul în care autorul prezumat al infracţiunii se găseşte pe teritoriul său şi acesta nu îl extrădează către oricare dintre statele părţi care şi-au stabilit competenţa conform paragrafului 1 sau 2.

5. Atunci când mai multe state părţi se declară competente în privinţa unei infracţiuni prevăzute de art. 2, statele părţi se vor strădui să îşi coordoneze acţiunile în mod corespunzător, în special în privinţa condiţiilor de angajare a urmăririi penale şi a modalităţilor de asistenţă judiciară mutuală.

6. Fără a aduce prejudicii normelor de drept internaţional general, prezenta convenţie nu exclude exercitarea vreuneia dintre competenţele penale stabilite de un stat parte conform dreptului său intern.

ARTICOLUL 8

1. Fiecare stat parte adoptă, conform principiilor dreptului său intern, măsurile necesare pentru identificarea, descoperirea, îngheţarea sau sechestrarea oricăror fonduri utilizate ori alocate în scopul comiterii infracţiunilor prevăzute la art. 2, precum şi a produselor acestor infracţiuni, în vederea unei posibile confiscări.

2. Fiecare stat parte adoptă, conform principiilor dreptului său intern, măsurile necesare confiscării fondurilor utilizate sau alocate în scopul comiterii infracţiunilor prevăzute la art. 2, precum şi a produselor acestor infracţiuni.

3. Fiecare stat parte interesat poate avea în vedere încheierea de acorduri care să prevadă împărţirea cu celelalte state părţi, în mod sistematic sau de la caz la caz, a fondurilor provenite din confiscările prevăzute de prezentul articol.

4. Fiecare stat parte urmăreşte crearea de mecanisme, în vederea afectării de sume provenind din confiscările prevăzute de prezentul articol pentru indemnizarea victimelor infracţiunilor menţionate la art. 2 paragraful 1 lit. a) sau b) sau a familiilor lor.

5. Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile fără prejudicierea drepturilor terţilor de bună-credinţă.

ARTICOLUL 9

1. Atunci când este informat că autorul sau autorul prezumat al unei infracţiuni prevăzute la art. 2 s-ar putea afla pe teritoriul său, statul parte respectiv ia măsurile necesare conform legislaţiei sale pentru anchetarea faptelor aduse la cunoştinţa sa.

2. Dacă apreciază că circumstanţele justifică acest lucru, statul parte pe teritoriul căruia se găseşte autorul sau autorul prezumat al infracţiunii ia măsurile corespunzătoare, conform legislaţiei sale interne, pentru a asigura prezenţa acestei persoane în vederea urmăririi sale penale sau a extrădării.

3. Orice persoană faţă de care se iau măsurile prevăzute la paragraful 2 este în drept:

a) să comunice fără întârziere cu cel mai apropiat reprezentant calificat al statului a cărui naţionalitate o are sau care este în alt mod abilitat să îi protejeze drepturile ori, dacă este vorba despre o persoană apatridă, al statului pe teritoriul căruia aceasta are reşedinţa sa obişnuită;

b) să primească vizita unui reprezentant al acestui stat;

c) să fie informată asupra drepturilor pe care i le conferă prevederile lit. a) şi b).

4. Drepturile enunţate în paragraful 3 se exercită în conformitate cu legile şi reglementările statului pe teritoriul căruia se află autorul sau autorul prezumat al infracţiunii, înţelegându-se totodată că aceste legi şi reglementări trebuie să permită deplina realizare a scopurilor pentru care drepturile enunţate în paragraful 3 se acordă.

5. Dispoziţiile paragrafelor 3 şi 4 nu aduc prejudiciu dreptului oricărui stat parte care şi-a stabilit competenţa, conform lit. b) a paragrafului 1 sau lit. b) a paragrafului 2 al art. 7, de a invita Comitetul Internaţional al Crucii Roşii să comunice cu autorul prezumat al infracţiunii şi să îl viziteze pe acesta.

6. Atunci când un stat parte a reţinut o persoană în temeiul dispoziţiilor prezentului articol, acesta va notifica imediat fie direct, fie prin intermediul secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, statelor părţi care şi-au stabilit competenţa în conformitate cu prevederile paragrafului 1 sau 2 al art. 7, precum şi, dacă consideră oportun, altor state părţi interesate, despre faptul că persoana respectivă a fost reţinută, precum şi despre circumstanţele care justifică reţinerea acelei persoane. Statul parte care procedează la ancheta prevăzută la paragraful 1 va informa urgent celelalte state părţi asupra rezultatelor obţinute şi va indica dacă intenţionează să îşi exercite jurisdicţia.

ARTICOLUL 10

1. Statul parte pe al cărui teritoriu se află autorul prezumat al infracţiunii este obligat, în cazurile în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 7, dacă nu extrădează acea persoană, să prezinte cazul fără întârziere excesivă şi fără nici o excepţie, indiferent dacă infracţiunea a fost sau nu comisă pe teritoriul său, autorităţilor sale competente, pentru ca acestea să înceapă urmărirea penală conform procedurii prevăzute de legislaţia sa. Aceste autorităţi iau decizia în aceleaşi condiţii ca pentru oricare altă infracţiune cu caracter grav, conform legilor acestui stat.

2. De fiecare dată când legislaţia internă a unui stat parte nu îi permite acestuia să extrădeze sau să predea pe unul dintre naţionalii săi decât cu condiţia ca persoana interesată să îi fie trimisă înapoi pentru a executa pedeapsa la care a fost condamnată la terminarea procesului sau a procedurii pentru care extrădarea sau predarea i-a fost cerută şi dacă acest stat parte şi statul parte care reclamă extrădarea acceptă această formulă şi celelalte condiţii pe care le consideră necesare, extrădarea sau predarea condiţionată va semnifica executarea de către statul parte ţinut a obligaţiei prevăzute la paragraful 1.

ARTICOLUL 11

1. Infracţiunile prevăzute la art. 2 sunt de plin drept considerate cazuri de extrădare în orice tratat de extrădare încheiat între statele părţi înainte de intrarea în vigoare a prezentei convenţii. Statele părţi se angajează să includă asemenea infracţiuni drept cazuri de extrădare în fiecare tratat de extrădare ce ar urma să mai fie încheiat între ele.

2. Atunci când un stat parte, care condiţionează extrădarea de existenţa unui tratat, primeşte o cerere de extrădare din partea altui stat parte, cu care nu este legat printr-un acord de extrădare, statul solicitat poate să considere prezenta convenţie drept bază juridică a extrădării în privinţa infracţiunilor prevăzute de art. 2. Extrădarea este supusă celorlalte condiţii prevăzute de legislaţia statului parte solicitat.

3. Statele părţi care nu condiţionează extrădarea de existenţa unui tratat recunosc infracţiunile prevăzute la art. 2 drept cazuri de extrădare între ele, sub rezerva respectării condiţiilor prevăzute de legislaţia statului parte solicitat.

4. Dacă este necesar, infracţiunile prevăzute la art. 2 sunt considerate, în scopul extrădării între statele părţi, că au fost comise atât în locul comiterii lor, cât şi pe teritoriul statelor care şi-au stabilit competenţa, conform paragrafelor 1 şi 2 ale art. 7.

5. Dispoziţiile referitoare la infracţiunile prevăzute la art. 2 ale tuturor tratatelor sau acordurilor de extrădare încheiate între statele părţi sunt considerate a fi modificate între statele părţi în măsura în care ele sunt incompatibile cu prezenta convenţie.

ARTICOLUL 12

1. Statele părţi îşi acordă reciproc cea mai extinsă asistenţă judiciară posibilă pentru orice anchetă sau procedură penală ori procedură de extrădare privitoare la infracţiunile prevăzute la art. 2, inclusiv pentru obţinerea elementelor de probă aflate în posesia lor, care sunt necesare scopurilor procedurii.

2. Statele părţi nu pot invoca secretul bancar pentru a refuza soluţionarea unei cereri de asistenţă judiciară.

3. Partea solicitantă nu va transmite şi nici nu va utiliza informaţiile sau elementele de probă furnizate de partea solicitată la anchetare, urmăriri penale sau proceduri judiciare, altele decât cele declarate în cerere, fără consimţământul prealabil al părţii solicitate.

4. Fiecare stat parte poate avea în vedere stabilirea mecanismelor cu scopul de a împărţi cu celelalte state părţi informaţiile sau elementele de probă necesare pentru a stabili formele de responsabilitate penală, civilă sau administrativă, aşa cum sunt prevăzute la art. 5.

5. Statele părţi se achită de obligaţiile care le incumbă în virtutea paragrafelor 1 şi 2, în conformitate cu orice tratat sau alt acord de asistenţă judiciară ori schimb de informaţii care poate exista între ele. În absenţa unui astfel de tratat sau acord, statele părţi îşi acordă această asistenţă în conformitate cu legislaţia lor internă.

ARTICOLUL 13

Nici una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 nu poate fi considerată, în scopul extrădării sau asistenţei judiciare, drept o infracţiune fiscală. În consecinţă, statele părţi nu pot invoca doar caracterul fiscal al infracţiunii pentru a refuza o cerere de asistenţă judiciară sau de extrădare.

ARTICOLUL 14

Datorită necesităţii extrădării sau asistenţei judiciare între statele părţi, nici una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 nu este considerată infracţiune politică, infracţiune conexă unei infracţiuni politice sau infracţiune inspirată de raţiuni politice. În consecinţă, o cerere de extrădare sau de asistenţă judiciară fondată pe o astfel de infracţiune nu poate fi respinsă pentru simplul motiv că aceasta se referă la o infracţiune politică, o infracţiune conexă unei infracţiuni politice sau la o infracţiune inspirată de mobile politice.

se încarcă...