Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene

Directiva nr. 52/2009 de stabilire a standardelor minime privind sancțiunile și măsurile la adresa angajatorilor de resortisanți din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală
Număr celex: 32009L0052

În vigoare de la 07.07.2009

În versiunea gratuită textul este afisat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului sau cumpărați documentul în formă completă.

Cumpără forma completă

sau autentifică-te

  •  

DIRECTIVA 2009/52/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI
din 18 iunie 2009
de stabilire a standardelor minime privind sancțiunile și măsurile la
adresa angajatorilor de resortisanți din țări terțe aflați în
situație de ședere ilegală

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 63 alineatul (3) litera (b),

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European(1),

având în vedere avizul Comitetului Regiunilor(2),

hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat(3),

întrucât:

(1) În cadrul reuniunii Consiliului European din 1415 decembrie 2006, s-a convenit cu privire la necesitatea consolidării cooperării dintre statele membre în lupta împotriva imigrației ilegale și, în special, cu privire la necesitatea intensificării, la nivel de stat membru și la nivelul UE, a măsurilor de combatere a angajării ilegale.

(2) Unul dintre factorii de atracție pentru imigrația ilegală în UE îl constituie posibilitatea de a găsi de lucru în UE fără statutul juridic necesar. Acțiunea de combatere a imigrației ilegale și a șederii ilegale ar trebui, prin urmare, să prevadă măsuri care să contracareze factorul de atracție menționat.

(3) Măsurile respective ar trebui să se axeze pe o interdicție generală de a angaja resortisanți din țări terțe care nu au dreptul de ședere în UE, însoțită de sancțiuni împotriva angajatorilor care încalcă această interdicție.

(4) Deoarece prezenta directivă stabilește standarde minime, statele membre ar trebui să dispună de libertatea de a adopta sau de a menține sancțiuni și măsuri mai severe, precum și de aceea de a impune angajatorilor obligații mai severe.

(5) Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice resortisanților din țări terțe aflați în situație de ședere legală în statele membre, indiferent dacă beneficiază de drept de muncă pe teritoriul acestora. Aceasta nu ar trebui să se aplice nici persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație, definit la articolul 2 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen)(4). De asemenea, aceasta nu ar trebui să se aplice resortisanților din țări terțe care se află într-o situație prevăzută de dreptul comunitar, cum ar fi persoanele angajate legal într-un stat membru și care sunt detașate într-un alt stat membru, în contextul prestării de servicii. Prezenta directivă ar trebui să se aplice fără a aduce atingere legislației naționale care interzice angajarea resortisanților din țări terțe aflați în situație de ședere legală, dar care muncesc încălcând statutul lor privind reședința.

(6) În sensul specific al prezentei directive, anumiți termeni ar trebui să fie definiți, iar definițiile respective ar trebui să fie utilizate exclusiv în sensul prezentei directive.

(7) Definiția angajării ar trebui să cuprindă elementele sale constitutive, în special activitățile care sunt sau ar trebui să fie remunerate și care sunt efectuate pentru sau sub conducerea și/sau supravegherea unui angajator, indiferent de raportul juridic.

(8) Definiția angajatorului poate să includă o asociere de persoane recunoscută ca având capacitatea de a îndeplini acte juridice, dar care nu are personalitate juridică.

(9) Pentru a preveni angajarea resortisanților din țări terțe cu ședere ilegală, angajatorii ar trebui obligați să verifice, înainte de a recruta un resortisant dintr-o țară terță, inclusiv în situațiile în care un resortisant dintr-o țară terță este angajat în scopul detașării într-un alt stat membru în contextul prestării de servicii, dacă resortisantul dintr-o țară terță deține un permis de ședere valabil sau o altă autorizație de ședere care demonstrează legalitatea șederii sale pe teritoriul statului membru de angajare.

(10) Pentru a permite în special statelor membre să verifice documentele contrafăcute, angajatorii ar trebui, de asemenea, să fie obligați să notifice autoritățile competente cu privire la angajarea unui resortisant dintr-o țară terță. Pentru a reduce la minimum sarcinile administrative, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea să prevadă ca astfel de notificări să fie realizate în cadrul altor sisteme de notificare. Statele membre ar trebui să poată decide cu privire la aplicarea unei proceduri simplificate de notificare de către angajatorii persoane fizice, atunci când angajarea se face în interesul lor personal.

(11) Angajatorii care au îndeplinit obligațiile prevăzute de prezenta directivă nu ar trebui să fie trași la răspundere pentru angajarea unor resortisanți din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală, în special în cazul în care autoritatea competentă constată ulterior că documentul prezentat de către un angajat a fost, de fapt, falsificat sau utilizat în mod abuziv, cu excepția cazului în care angajatorul avea cunoștință de faptul că respectivul document este fals.

..........


În versiunea gratuită textul este afisat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului sau cumpărați documentul în formă completă.

;
se încarcă...