Organizația Internațională a Muncii - OIM

Convenția nr. 168/1988 privind promovarea angajării și proiecția contra șomajului, 1988*)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 25 noiembrie 1992

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pagina 1 din 2

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  

*) Traducere.

Conferința generală a Organizației Internaționale a Muncii, convocată la Geneva de către Consiliul de administrație al Biroului Internațional al Muncii și care s-a reunit la 1 iunie 1988 în cea de-a 75-a sesiune a sa,

subliniind importanța muncii și a angajării productive în cadrul întregii societăți, ținînd cont nu numai de resursele pe care le creează pentru comunitate, dar și de veniturile pe care le aduc lucrătorilor, de rolul social care li se conferă și de sentimentul de satisfacție personală care derivă din aceasta,

amintind normele internaționale existente în domeniul angajării și al protecției contra șomajului (Convenția și Recomandarea privind șomajul, 1934; Recomandarea privind șomajul (tineri), 1935; Recomandarea privind garantarea mijloacelor de existență, 1944; Convenția privind securitatea socială (norme minime), 1952; Convenția și Recomandarea privind politica de angajare, 1964; Convenția și Recomandarea privind valorificarea resurselor umane, 1975; Convenția și Recomandarea privind administrația muncii, 1978; Recomandarea privind politica angajării (dispoziții complementare) 1984,

considerînd că amploarea șomajului și a subangajării afectează diverse țări din lume în toate stadiile de dezvoltare și în special problemele tinerilor, dintre care un mare număr este în căutarea unui prim loc de muncă,

considerînd că de la adoptarea instrumentelor internaționale referitoare la protecția contra șomajului, menționate mai sus, s-au produs în legislația și practica a numeroase state membre importante evoluții care fac necesară revizuirea normelor existente, în special Convenția asupra șomajului, 1934, și adoptarea de noi norme internaționale referitoare la promovarea deplinei angajări, productive și liber alese, prin toate mijloacele potrivite, inclusiv securitatea socială,

notînd că dispozițiile referitoare la prestațiile de șomaj ale Convenției privind securitatea socială (norme minime), 1952, fixează un nivel de protecție depășit azi de cea mai mare, parte a regimurilor de indemnizație existente în țările industrializate și că n-au fost încă completate cu norme mai avansate, spre deosebire de cele referitoare la alte prestații, dar că principiile pe care se bazează această convenție rămîn valabile și că normele sale pot să mai constituie încă un obiectiv ce trebuie atins de către anumite țări în dezvoltare, în măsură să instituie un regim de indemnizații de șomaj,

recunoscînd că politicile care determină o creștere economică susținută și neinflaționistă, o reacție suplă la schimbări, precum și la crearea și promovarea tuturor formelor de angajare productivă și liber aleasă, inclusiv micile întreprinderi, cooperativele, lucrătorii independenți și inițiativele locale în favoarea angajării, chiar și prin redistribuirea resurselor actualmente consacrate finanțării activităților de asistență pură, în favoarea activităților apte de a promova angajarea, în special orientarea, formarea și reeducarea profesională, oferă cea mai bună protecție contra efectelor nefaste ale șomajului involuntar, că totuși șomajul involuntar există și că este necesar, în consecință, să se facă astfel încît sistemele de securitate socială să aducă un ajutor angajărilor și un sprijin economic persoanelor care șomează din motive involuntare,

după ce a hotărît să adopte diverse propuneri referitoare la promovarea angajării și a securității sociale, problemă care constituie cel de-al cincilea punct pe ordinea de zi a sesiunii, tocmai în vederea revizuirii Convenției privind șomajul, 1934,

considerînd că aceste propuneri ar trebui să ia forma unei convenții internaționale,

adoptă, la 21 iunie 1988, următoarea convenție, care va fi denumită Convenție privind promovarea angajării și protecția contra șomajului, 1988.

Partea I Dispoziții generale

ARTICOLUL 1

În sensul prezentei convenții:

a) termenul legislație cuprinde legi și reglementări, precum și dispoziții statutare în materie de securitate socială;

b) termenul prescris înseamnă determinat prin sau în virtutea legislației naționale.

ARTICOLUL 2

Orice stat membru trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru a-și coordona regimul de protecție contra șomajului și politica sa de angajare. În acest scop, trebuie vegheat ca regimul său de protecție contra șomajului și, în special, modalitățile de indemnizare pentru șomaj să contribuie la promovarea deplinei angajări, productive și liber alese, și să nu aibă ca efect descurajarea celor ce angajează de a oferi și a lucrătorilor de a căuta o angajare productivă.

ARTICOLUL 3

Dispozițiile prezentei convenții trebuie să fie puse în aplicare în consultare și în colaborare cu organizațiile celor ce angajează și ale lucrătorilor, în conformitate cu practica națională.

ARTICOLUL 4

1. Orice stat membru care ratifică prezenta convenție poate, printr-o declarație care însoțește ratificarea sa, să excludă de la angajamentul care rezultă din această ratificare dispozițiile părții a VII-a.

2. Orice stat membru care a făcut o astfel de declarație poate să o anuleze oricînd printr-o declarație ulterioară.

ARTICOLUL 5

1. Orice stat membru poate, printr-o declarație care însoțește ratificarea, să-și rezerve dreptul la cel mult 2 derogări temporare prevăzute la paragraful 4 al art. 10, la paragraful 3 al art. 11, la paragraful 2 al art. 15, la paragraful 2 al art. 18, la paragraful 4 al art. 19, la paragraful 2 al art. 23, la paragraful 2 al art. 24 și la paragraful 2 al art. 25. Această declarație trebuie să enunțe motivele care justifică aceste derogări.

2. Contrar dispozițiilor de la paragraful 1, un membru, a cărui aplicare limitată a sistemului de securitate socială o justifică, poate, printr-o declarație care însoțește ratificarea sa, să-și rezerve dreptul derogărilor temporare prevăzute la paragraful 4 al art. 10, la paragraful 3 al art. 11, la paragraful 2 al art. 15, la paragraful 2 al art. 18, la paragraful 4 al art. 19, la paragraful 2 al art. 23, la paragraful 2 al art. 24 și la paragraful 2 al art. 25. Această declarație trebuie să enunțe motivele care justifică aceste derogări.

3. Orice stat membru care face o declarație pentru aplicarea paragrafului 1 sau a paragrafului 2, în rapoartele asupra aplicării prezentei convenții pe care le prezintă în virtutea art. 22 al Constituției Organizației Internaționale a Muncii, trebuie să facă cunoscut, în legătură cu fiecare dintre derogările al căror beneficiu și l-a rezervat:

a) fie că motivele pe care le-a avut pentru acest lucru continuă să existe;

b) fie că renunță, începînd de la o dată determinată, să se prevaleze de derogarea respectivă.

4. Orice stat membru care face o declarație pentru aplicarea paragrafului 1 sau a paragrafului 2 va trebui, în funcție de obiectul declarației sale și atunci cînd circumstanțele o vor permite:

a) să acopere eventualitatea șomajului parțial;

b) să mărească numărul de persoane protejate;

c) să majoreze cuantumul indemnizațiilor;

d) să reducă durata perioadei de așteptare;

e) să extindă durata de plată a indemnizațiilor;

f) să adapteze regimurile legale de securitate socială la condițiile activității profesionale a lucrătorilor care lucrează cu program redus;

g) să se străduiască să garanteze îngrijiri medicale beneficiarilor de indemnizații de șomaj și persoanelor din sarcina lor;

h) să se străduiască să garanteze luarea în considerare a perioadelor în cursul cărora aceste indemnizații sînt plătite în vederea achiziționării dreptului la prestații de securitate socială și, dacă este cazul, pentru calculul prestațiilor de invaliditate, de bătrînețe și de urmași.

ARTICOLUL 6

1. Orice stat membru trebuie să garanteze egalitatea de tratament tuturor persoanelor protejate, fără discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie politică, ascendență națională, naționalitate, origine etnică sau socială, invaliditate sau vîrstă.

2. Dispozițiile paragrafului 1 nu se opun adoptării de măsuri speciale care sînt justificate de către situația unor grupuri determinate, în cadrul regimurilor vizate la paragraful 2 al art. 12, sau destinate să răspundă necesităților specifice ale unor categorii de persoane care întîmpină probleme speciale pe piața muncii, în special grupurile dezavantajate, și nici încheierii de acorduri bilaterale sau multilaterale între state referitoare la prestațiile de șomaj pe o bază de reciprocitate.

Partea a II-a Promovarea angajării productive

ARTICOLUL 7

Orice stat membru trebuie să formuleze ca obiectiv prioritar o politică care vizează promovarea deplinei angajări, productive și liber alese, prin toate mijloacele adecvate, inclusiv securitatea socială. Aceste mijloace ar trebui să includă, în special, serviciile de angajare, pregătire și orientare profesională.

ARTICOLUL 8

1. Orice stat membru trebuie să se străduiască să stabilească, sub rezerva legislației și a practicii naționale, măsuri speciale pentru promovarea posibilităților adiționale de angajare și de ajutor pentru angajare și să înlesnească angajarea productivă și liber aleasă a unor categorii determinate de persoane dezavantajate, care au sau sînt susceptibile de a avea dificultăți pentru găsirea unei angajări durabile, așa cum sînt femeile, tinerii lucrători, persoanele handicapate, muncitorii în vîrstă, șomerii de lungă durată, muncitorii emigranți cu statut legal și muncitorii afectați de schimbările structurale.

2. Orice stat membru trebuie să specifice în rapoartele sale, în baza art. 22 din Constituția Organizației Internaționale a Muncii, categoriile de persoane în favoarea cărora se obligă să promoveze măsuri de angajare.

3. Orice stat membru trebuie să se străduiască să extindă în mod progresiv promovarea angajării productive la un număr mai mare de categorii decît cel care era acoperit la origine.

ARTICOLUL 9

Măsurile vizate prin prezentă parte trebuie să se inspire din Convenția și Recomandarea asupra valorificării resurselor umane, 1975 și ale Recomandării privind politica angajării (dispoziții complementare), 1984.

Partea a III-a Eventualități acoperite

ARTICOLUL 10

1. Eventualitățile acoperite trebuie să cuprindă, în condiții prestabilite, șomajul complet, definit ca o pierdere a cîștigului datorată imposibilității de a obține o angajare convenabilă, ținînd cont de dispozițiile paragrafului 2 al art. 21, pentru o persoană capabilă de a lucra, disponibilă pentru muncă și efectiv în căutare de angajare.

2. Orice stat membru trebuie să se străduiască să extindă protecția convenției, în condiții prestabilite, la următoatele eventualități:

a) pierderea cîștigului, datorată șomajului parțial, definit ca o reducere temporară a duratei normale sau legale de lucru;

b) suspendarea sau reducerea cîștigului, datorată unei suspendări temporare a lucrului, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare.

3. Orice stat membru trebuie, în afară de acestea, să se străduiască să prevadă acordarea de indemnizații lucrătorilor cu program redus, care sînt efectiv în căutare de o angajare cu program normal de lucru. Totalul indemnizațiilor și cîștigurilor provenind din angajarea lor cu program redus poate fi de natură să-i determine să caute o angajare cu program normal.

4. Atunci cînd o declarație făcută în virtutea art. 5 este în vigoare, aplicarea paragrafelor 2 și 3 poate fi amînată.

Partea a IV-a Persoane protejate

ARTICOLUL 11

1. Persoanele protejate trebuie să cuprindă categorii prestabilite de salariați, care să formeze,în total, cel puțin 85% din ansamblul salariaților, inclusiv agenții deținînd funcții publice și ucenicii.

2. Contrar dispozițiilor paragrafului 1, agenții deținînd funcții publice, a căror angajare este garantată prin legislația națională pînă la vîrstă normală de pensionare, pot fi excluși de la protecție.

3. Atunci cînd o declarație făcută în virtutea art. 5 este în vigoare, persoanele protejate trebuie să cuprindă:

a) fie categorii prescrise de salariați, care să formeze, în total, cel puțin 50% din ansamblul salariaților;

b) fie, dacă nivelul de dezvoltare o justifică în mod special, categorii prescrise de salariați, care să formeze, în total, cel puțin 50% din ansamblul salariaților care lucrează în întreprinderi industriale care folosesc cel puțin 20 de persoane angajate.

Partea a V-a Metode de protecție

ARTICOLUL 12

1. Orice stat membru poate determina metoda sau metodele de protecție pe care le-a ales pentru a pune în aplicare dispozițiile convenției, fie că este vorba de regimuri contributive sau necontributive, sau de combinarea unor astfel de regimuri, cu condiția să nu se dispună altfel prin prezenta convenție.

2. Totuși, dacă legislația unui stat membru protejează pe toți rezidenții ale căror resurse în timpul eventualității nu exced limitele prescrise, protecția acordată poate fi limitată în funcție de resursele beneficiarului și familiei sale, în conformitate cu dispozițiile art. 16.

Partea a VI-a Atribuirea de indemnizații

ARTICOLUL 13

Prestațiile acordate șomerilor sub formă de plăți periodice pot fi legate de metodele de protecție.

ARTICOLUL 14

În cazul șomajului complet trebuie acordate indemnizații sub formă de plăți periodice, calculate astfel încît să furnizeze beneficiarului o indemnizație parțială și tranzitorie a pierderii cîștigului și să evite, în același timp, efectele descurajatoare pentru căutarea unui loc de muncă și crearea de locuri de muncă.

ARTICOLUL 15

1. În cazul șomajului complet și al suspendării cîștigului datorat unei încetări temporare a lucrului, fără încetarea raportului de muncă, dacă această ultimă eventualitate este acoperită, trebuie să se acorde indemnizații sub formă de plăți periodice calculate în modul următor:

a) atunci cînd aceste indemnizații sînt determinate în raport cu cotizațiile vărsate de către persoana protejată sau în numele său, sau cu cîștigul anterior, ele trebuie fixate la cel puțin 50% din cîștigul anterior, în limita eventuală a maximului indemnizației sau cîștigului, legate, de exemplu, de salariul unui muncitor calificat sau de salariul mediu al lucrătorilor din regiunea respectivă;

b) atunci cînd aceste indemnizații nu sînt stabilite în funcție de cotizațiile și cîștigul anterior, ele trebuie fixate la cel puțin 50% din salariul minim legal sau din salariul pentru o muncă necalificată obișnuită, sau la un cuantum minim indispensabil pentru cheltuieli esențiale, cuantumul cel mai mare trebuind să fie reținut.

2. Atunci cînd o declarație făcută în virtutea art. 5 este în vigoare, cuantumul indemnizațiilor trebuie să fie cel puțin egal cu:

a) fie 45% din cîștigul anterior;

b) fie 45% din salariul minim legal sau din salariul unui muncitor necalificat obișnuit, fără ca acest procentaj să poată fi inferior cuantumului minimal indispensabil pentru cheltuielile esențiale.

3. Dacă acest lucru este potrivit, procentajele specificate la paragrafele 1 și 2 pot fi atinse comparînd plățile periodice, fără impozit și cotizație, cu cîștigul fără impozit și cotizație.

ARTICOLUL 16

Contrar dispozițiilor art. 15, indemnizațiile acordate după durata inițială specificată la alin. a) al paragrafului 2 al art. 19, precum și indemnizațiile acordate de către un stat membru vizat la paragraful 2 al art. 12 pot fi fixate ținînd cont de alte resurse de care dispune beneficiarul și familia sa, dincolo de o limită stabilită, în funcție de un barem prestabilit. În orice caz, aceste indemnizații, combinate cu orice alte prestații la care ei pot avea dreptul, trebuie să le garanteze condiții de existență sănătoase și convenabile în funcție de normele naționale.

ARTICOLUL 17

1. Dacă legislația unui stat membru subordonează dreptul la indemnizațiile de șomaj îndeplinirii unui stagiu, acest stagiu nu trebuie să depășească durata considerată necesară pentru a evita abuzurile.

2. Orice stat membru trebuie să se străduiască să adapteze stagiul la condițiile de activitate profesională a lucrătorilor sezonieri.

ARTICOLUL 18

1. Dacă legislația unui stat membru prevede că indemnizațiile nu încep a fi acordate în caz de șomaj complet decît la expirarea unui termen de așteptare, durata acestui termen nu trebuie să depășească 7 zile.

2. Atunci cînd o declarație făcută în virtutea art. 5 este în vigoare, durata termenului de așteptare nu trebuie să depășească 10 zile.

3. Atunci cînd este vorba de lucrători sezonieri, termenul de așteptare prevăzut la paragraful 1 poate fi adaptat la condițiile activității lor profesionale.

ARTICOLUL 19

1. Indemnizațiile acordate în caz de șomaj complet și de suspendare a cîștigului, datorate unei încetări temporare a lucrului fără încetarea raportului de muncă, trebuie să fie vărsate pe toată durata acestor eventualități.

2. Totuși, în caz de șomaj complet:

a) durata inițială a acordării indemnizațiilor vizate la art. 15 poate fi limitată la 26 de săptămîni pentru cazurile de șomaj sau la 39 de săptămîni în cursul întregii perioade de 24 de luni;

b) în caz de prelungire a șomajului, la expirarea acestei perioade inițiale de indemnizație, durata de acordare a indemnizațiilor calculate, eventual, în funcție de resursele beneficiarului și ale familiei sale, în conformitate cu dispozițiile art. 16, poate fi limitată la o perioadă stabilită.

3. Dacă legislația unui stat membru prevede că durata inițială a acordării indemnizațiilor vizate la art. 15 este eșalonată în funcție de durata stagiului, media duratelor prevăzute pentru acordarea indemnizațiilor trebuie să ajungă la cel puțin 26 de săptămîni.

4. Atunci cînd o declarație făcută în virtutea art. 5 este în vigoare, durata de acordare a indemnizațiilor poate fi limitată la 13 săptămîni în cursul unei perioade de 12 luni sau la o medie de 13 săptămîni, dacă legislația prevede că durata inițială de acordare este eșalonată în funcție de durata stagiului.


Pentru a vedea documentul fără paginare, ai nevoie de un abonament Lege5!

;
se încarcă...