Curtea Constituțională

Hotărârea nr. 3/2000 privind contestarea înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 08.11.2000

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Lucian Mihai - președinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Mariana Trofimescu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent

La data de 23 octombrie 2000 Biroul Electoral Central a înaintat Curții Constituționale, în vederea soluționării, contestația înregistrată la nr. 65 din 23 octombrie 2000, formulată de domnul Petru-Bucur Volk, precum și contestația înregistrată la nr. 70 din 23 octombrie 2000, formulată de domnul Claudiu Păun.

Contestațiile privesc înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României la alegerile din 26 noiembrie 2000 și formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 320 D/2000 și, respectiv, nr. 325 D/2000.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 4 teza întâi din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 19 din 17 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 17 octombrie 2000, contestațiile se soluționează fără citarea părților, cu participarea numai a judecătorilor Curții, pe baza sesizării și a celorlalte documente aflate la dosar.

Prin cerere separată depusă la dosar contestatorul Petru-Bucur Volk a adresat, în temeiul art. 27 pct. 1 și 7 din Codul de procedură civilă, solicitarea de recuzare a domnului judecător Florin Bucur Vasilescu. Reprezentantul Ministerului Public apreciază cererea de recuzare ca fiind inadmisibilă și solicită respingerea ei. Curtea Constituțională constată inadmisibilitatea cererii de recuzare, întrucât, potrivit art. 25 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 19 din 17 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 17 octombrie 2000, "O dată legal sesizată, Curtea procedează la examinarea constituționalității, nefiind aplicabile dispozițiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului și nici cele privind recuzarea judecătorilor".

Același contestator a solicitat, printr-o petiție separată depusă la dosar, conexarea Dosarului nr. 163 D/1996 (referitor la contestația pe care autorul a formulat-o împotriva înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu la alegerile pentru funcția de Președinte al României din anul 1996) la Dosarul nr. 320 D/2000, ceea ce ar determina, după opinia sa, o mai bună administrare a justiției. Se precizează că împotriva Hotărârii nr. 1/1996, pronunțată în Dosarul nr. 163 D/1996, contestatorul s-a adresat cu o petiție, la 17 noiembrie 1996, Comisiei Europene a Drepturilor Omului, petiție pe care ulterior a înaintat-o și Curții Europene a Drepturilor Omului. Reprezentantul Ministerului Public apreciază cererea de conexare ca fiind, de asemenea, inadmisibilă. Curtea Constituțională respinge cererea, având în vedere că Dosarul nr. 163 D/1996 a fost soluționat prin Hotărârea nr. 1/1996, definitivă, astfel încât nu se mai află pe rolul acesteia, iar conexarea se poate dispune numai cu privire la cauze în curs de soluționare.

În motivarea contestației care formează obiectul Dosarului nr. 320 D/2000 autorul acesteia solicită constatarea nulității înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu, în esență pentru următoarele motive:

Prin "Comunicatul către Țară" al Consiliului Frontului Salvării Naționale a fost propus un program conținând 10 puncte fundamentale, printre care și separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat, și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate.

Decretul-lege nr. 2/1989, precum și Decretul-lege nr. 92/1990, acte normative cu caracter constituțional, consacrau principiul eligibilității funcțiilor de conducere, alegerea tuturor conducătorilor politici urmând să se facă numai pentru unul sau cel mult două mandate.

Un prim mandat sau fragment de mandat de Președinte al României a fost îndeplinit de domnul Ion Iliescu începând cu 8 iunie 1990. În aceste condiții se invocă încălcarea prevederilor art. 81 alin. (4) din Constituție și ale art. 10 din Legea nr. 69/1992, susținându-se că domnul Ion Iliescu "a îndeplinit, anterior alegerilor președințiale programate pentru 26 noiembrie 2000, două mandate în funcția de Președinte al României, astfel: mai întâi, între 20 mai 1990 și 30 octombrie 1992, și anume, între 20 mai 1990 și 7 decembrie 1991, sub aplicarea Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 și a Decretului-lege nr. 92 din 14 martie 1990, iar între 8 decembrie 1991 și 30 octombrie 1992, sub aplicarea Constituției din 1991; a doua oară, cu începere de la 30 octombrie 1992 și până la depunerea jurământului de către Președintele ce a fost desemnat prin alegerile din 17 noiembrie 1996, respectiv Emil Constantinescu, la 29 noiembrie 1996".

În sprijinul contestației se invocă și unele opinii ale unor juriști, precum și declarația domnului Ion Iliescu din anul 1992, în sensul că participă la alegeri pentru un al doilea mandat constituțional.

Totodată autorul contestației solicită Curții analizarea conținutului motivelor invocate într-o "Întâmpinare", înregistrată la Biroul Electoral Central la 17 octombrie 2000, întâmpinare despre care precizează că este parte integrantă a contestației. Curtea observă că motivele invocate în această "Întâmpinare" se regăsesc, în esență, în ambele contestații care formează obiectul dosarelor nr. 320 D/2000 și nr. 325 D/2000, astfel încât nu mai este necesară reproducerea lor separată.

În motivarea contestației care formează obiectul Dosarului nr. 325 D/2000 autorul acesteia arată că: "În fapt, domnul Ion Iliescu nu îndeplinește toate exigențele art. 35 din Constituție de a candida și, respectiv, de a fi ales în funcția de Președinte al României. De asemenea, domnul Ion Iliescu a îndeplinit până astăzi două mandate constituționale de Președinte al României și, potrivit prevederilor Constituției, nu mai are vocație pentru un al treilea mandat." În dezvoltarea motivelor invocate, după ce se realizează unele considerații teoretice de ordin politic și social, contestatorul susține, în esență, următoarele: "Domnul Ion Iliescu a îndeplinit două mandate de Președinte al României, între mai 1990 - octombrie 1992 și, respectiv, între octombrie 1992-noiembrie 1996; hotărârile Curții Constituționale date în 1992 și 1996 nu au autoritate de lucru judecat (deoarece în viitoare litigii electorale părțile nu vor fi aceleași), ele au un caracter individual, limitându-se doar la alegerile din 1992 și 1996; hotărârile respective nu conservă drepturi în viitoarele litigii, Curtea Constituțională își poate revizui concluziile; revizuirea se poate realiza în baza art. 16 din Legea nr. 47/1992; hotărârile Curții pot fi anulate chiar de Curtea Constituțională sau pe calea justiției."

Curtea, având în vedere că ambele contestații au același obiect, și anume înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu, precum și că acestea au, practic, un conținut identic, ridică, din oficiu, problema conexării cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public consideră că sunt îndeplinite condițiile legale pentru conexare. Curtea, în temeiul prevederilor art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, și ale art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea Dosarului nr. 325 D/2000 la Dosarul nr. 320 D/2000.

Reprezentantul Ministerului Public, punând concluzii, în temeiul art. 85 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, coroborat cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României, apreciază ca fiind neîntemeiate contestațiile privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, arătând, în esență, următoarele: Decretul-lege nr. 92/1990 este un act normativ cu caracter provizoriu și tranzitoriu, care nu se referă la noțiunea de mandat președințial, ci la unele prerogative ale funcției de Președinte al României. Noțiunea de mandat al Președintelui României este utilizată pentru prima dată în Legea nr. 69/1992, adoptată în temeiul Constituției din anul 1991. Rezultă că singurul mandat de Președinte al României, în înțeles constituțional, este cel îndeplinit ca urmare a alegerilor din septembrie 1992. În consecință, se solicită respingerea contestațiilor.

C U R T E A,

analizând contestațiile în raport cu prevederile Constituției și ale Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României, cu modificările ulterioare, văzând concluziile reprezentantului Ministerului Public, precum și documentele aflate la dosar, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 144 lit. d) din Constituție, ale art. 26 din Legea nr. 47/1992, republicată, ale art. 2 alin. (2) și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 69/1992, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă să soluționeze contestațiile privind înregistrarea candidaturii pentru funcția de Președinte al României.

În opinia contestatorilor candidatul Ion Iliescu a îndeplinit două mandate de Președinte al României, astfel încât la alegerile din 26 noiembrie 2000 ar candida pentru un al treilea mandat.

Unul dintre argumentele aduse în sprijinul acestei susțineri are în vedere funcția de Președinte al României deținută de domnul Ion Iliescu în temeiul Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 și al Decretului-lege nr. 92 din 14 martie 1990, acte normative preconstituționale care, între altele, au cuprins și reglementări cu privire la instituția de șef al statului. Acest argument implică examinarea naturii juridice a actelor normative preconstituționale, pe baza cărora s-au îndeplinit mandatele anterioare, precum și a instituției mandatului de Președinte al României, ca și a raportului dintre aceasta și funcția de șef al statului, îndeplinită anterior.

În legătură cu Decretul-lege nr. 2/1989 se constată că în nici una dintre prevederile acestuia nu se indică funcția de șef al statului sau mandatul de Președinte al României. Art. 5 din acest act normativ se referă la președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale, ale cărui atribuții sunt stabilite în mod sumar, unele dintre acestea fiind specifice prin natura lor prerogativelor unui șef de stat, altele însă neavând nimic comun cu asemenea prerogative. Astfel, unele atribuții dintre cele care ar fi putut aparține unui șef de stat unipersonal au fost rezervate, prin prevederile art. 2 din menționatul act normativ, Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca organ colegial de putere.

Funcția de șef al statului a fost instituită prin Decretul-lege nr. 92/1990 sub denumirea "Președintele României". Reglementarea acestei instituții cuprindea elemente specifice, diferite de cele reglementate prin Constituție, și anume cele privind vârsta minimă pentru a fi ales, interdicția pentru unele persoane de a fi alese, procedura contenciosului electoral, validarea alegerii și momentul de la care candidatul ales este declarat președinte, precum și cele care au stabilit atribuțiile Președintelui României și raporturile sale cu celelalte autorități publice. Tot astfel Decretul-lege nr. 92/1990 nu a stabilit durata îndeplinirii funcției de președinte. Din compararea acestui act normativ cu reglementările constituționale actualmente în vigoare, având ca obiect instituția de Președinte al României, cuprinse la art. 35 și în art. 80-100 din Constituție, rezultă că, deși formal, în ceea ce privește denumirea instituției, s-ar părea că este reglementată una și aceeași autoritate publică, în realitate cele două instituții sunt esențial diferite. Pe calea unei asemenea examinări comparative rezultă așadar că sub aceeași denumire au fost reglementate instituții de autoritate publică esențialmente diferite, prima având un caracter tranzitoriu, cealaltă în condiții de stabilitate constituțională.

Decretul-lege nr. 2/1989 și Decretul-lege nr. 92/1990 au avut, într-adevăr, caracterul unor acte cu valoare constituțională, dar ele nu au fost constituții. Indiscutabil, respectivele acte normative au avut un caracter tranzitoriu. În acest sens sunt relevante prevederile tranzitorii ale art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990, potrivit cărora: "Prezentul decret-lege se aplică până la adoptarea legii electorale elaborate pe baza noii Constituții". Constituția din 1991 a confirmat apoi caracterul tranzitoriu al reglementărilor anterioare. Astfel, art. 150 alin. (1) a prevăzut că "Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin Constituției". Art. 151 alin. (1) a precizat, de asemenea, că "Instituțiile republicii, existente la data intrării în vigoare a Constituției, rămân în funcțiune numai până la constituirea celor noi". Deși textul constituțional se referă la "instituțiile republicii", această locuțiune implică, neîndoielnic, și normele care au stat la baza organizării și funcționării acelor instituții, o "instituție", ca structură organizatorică și funcțională, neputând exista în afara cadrului juridic care o reglementează. De altfel, prin art. 30 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României, Decretul-lege nr. 92/1990 a fost expres abrogat, așa încât nici una dintre reglementările cuprinse în acel decret-lege nu poate fi reactualizată decât artificial și anacronic, în afara rigorilor juridice.

Față de cele arătate, Curtea Constituțională constată că nici un act normativ preconstituțional nu consacră instituția mandatului de Președinte al României. Această instituție este pentru prima oară reglementată prin Constituția din 1991. Mandatul de Președinte al României are determinări constituționale specifice și inedite față de reglementările anterioare, care privesc mai ales funcțiile ce derivă din mandat, condițiile de dobândire, de validare și de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilitățile și imunitățile pe care le antrenează, atribuțiile ce derivă din mandat și, implicit, raporturile în care se află deținătorul acestuia cu celelalte autorități publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia. Nici o altă funcție dobândită pe baza unor reglementări anterioare Constituției nu a avut ca fundament un asemenea mandat, așa încât trebuie admis că prevederile Constituției marchează o soluție de ruptură sau de reașezare esențial diferită a instituției de șef al statului. Pe cale de consecință, mandatul de Președinte al României reglementat de Legea fundamentală nu poate fi așezat în prelungirea unor durate de îndeplinire a funcției de Președinte al României anterioare intrării în vigoare a Constituției din anul 1991.

Mandatul de Președinte al României își găsește consacrarea în mai multe texte constituționale, printre care și prevederile art. 81 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora "Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive". Aceste prevederi trebuie interpretate însă în contextul tuturor reglementărilor cuprinse în noul așezământ fundamental al României, instituit prin Constituția din 1991. Or, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile". Acest principiu, fiind de natură constituțională, se aplică înseși prevederilor constituționale, astfel încât regula interdicției exercitării a mai mult de două mandate de Președinte al României nu își poate găsi aplicarea decât după ce Constituția a intrat în vigoare, adică începând cu alegerile președințiale din 1992.

În consecință, potrivit celor arătate mai sus, candidatul Ion Iliescu a îndeplinit un singur mandat între anii 1992-1996 și de aceea prevederile art. 81 alin. (4) din Constituție nu sunt aplicabile în cauza de față.

Pe de altă parte, în motivarea contestațiilor se face referire constantă numai la "funcția de Președinte al României", ignorându-se cea de-a doua componentă a reglementării cuprinse în art. 81 alin. (4), și anume instituția mandatului. Or, funcția de președinte nu poate fi extrasă din cuprinsul reglementării, neținându-se seama de conceptul de mandat. De aceea, pentru compararea instituției de șef al statului, în reglementarea actuală, cu situații anterioare trebuie să se observe că instituția Președintelui României este definită, între altele, și prin mandatul constituțional. În lipsa unui astfel de mandat, anterior intrării în vigoare a Constituției, orice asociere cu situații juridice premergătoare Constituției este nefondată.

Un alt motiv pentru contestarea înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României este acela că perioada cuprinsă între data de 8 decembrie 1991 și până la alegerile din septembrie 1992 face parte din primul mandat constituțional îndeplinit în succesiunea celor două mandate permise de art. 81 alin. (4) din Constituție. În susținerea acestui argument sunt invocate prevederile art. 151 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Instituțiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, rămân în funcțiune până la constituirea celor noi".

Curtea reține că aceste dispoziții constituționale au asigurat continuitatea vieții statale a țării prin prorogarea funcționării autorităților publice existente până la constituirea celor noi, după regulile stabilite în Constituție. În aceste condiții și-au desfășurat activitatea Președintele României, Parlamentul, Guvernul, instanțele judecătorești, organele de procuratură și alte autorități publice. În ceea ce privește autoritățile publice cu caracter electiv - Parlamentul și Președintele României -, acestea și-au continuat activitatea, conform art. 151 alin. (1) din Constituție, pe baza legitimării conferite anterior, în temeiul scrutinului din 20 mai 1990, desfășurat conform Decretului-lege nr. 92/1990. Rezultă că numai prin alegerile din 1992, organizate înăuntrul termenului de un an de la adoptarea Constituției, prevăzut la art. 80 alin. (2) coroborat cu art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990, aceste autorități publice s-au constituit pentru prima oară ca instituții noi, în sensul art. 151 din Constituție. Desigur, în ceea ce privește atribuțiile acestor autorități, Constituția a fost de imediată aplicare. Dar caracterul nou, constituțional, al acestor autorități, având semnificația unei rupturi față de legitimitatea lor anterioară, este, fără îndoială, consecința alegerilor din septembrie 1992. De aceea, perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a Constituției și alegerile din 1992 nu poate avea semnificația mandatului constituțional prevăzut la art. 81 alin. (4) din Constituție.

În contestații s-a susținut că, dacă ar fi ales, domnul Ion Iliescu ar depăși limita maximă a două mandate de 4 ani prevăzută la art. 81 alin. (4) și la art. 83 alin. (1) din Constituție, fără a se ține seama că, în realitate, a fost exercitat un singur mandat constituțional, în urma alegerilor din septembrie 1992. Într-adevăr, mandatele pe care le poate exercita Președintele României sunt cel mult două, dar aceasta numai în condițiile cuprinse în Legea fundamentală a țării, deoarece numai aceasta a dat valoare juridică limitării respective.

În sprijinul contestațiilor au fost invocate și prevederile art. 10 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României, potrivit cărora: "Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 35 din Constituție pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de două ori, ca Președinte al României."

Curtea constată că și acestor prevederi, ca și celor cuprinse în art. 81 alin. (4) din Constituție, le sunt aplicabile deopotrivă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală. Principiul neretroactivității legii impune ca dispozițiile art. 10 din Legea nr. 69/1992 să se aplice numai mandatelor de Președinte al României îndeplinite după intrarea în vigoare a acestei legi. În consecință, primele alegeri pentru funcția de Președinte al României cărora li s-au aplicat aceste prevederi de lege au fost cele din anul 1992. Prin urmare, rezultă că în prezent candidatura domnului Ion Iliescu vizează un al doilea mandat constituțional.

De altminteri, invocarea acestor prevederi legale pentru contestarea legitimității constituționale a candidaturii domnului Ion Iliescu, făcând abstracție de dispozițiile Legii fundamentale, nu este concludentă, din moment ce obiectul contestațiilor, prin referirea la nesocotirea unor dispoziții din Constituție, imprimă litigiilor cu care a fost sesizată Curtea Constituțională trăsăturile contenciosului constituțional. Or, în contenciosul constituțional Curtea, garant al supremației Constituției, trebuie să se raporteze la dispozițiile acesteia, iar nu la cele ale unor acte subsecvente și inferioare acestora. Pe de altă parte, chiar dacă nu s-ar avea în vedere un asemenea imperativ, socotindu-se că se desfășoară un simplu contencios electoral, este de la sine înțeles, având în vedere principiul necontestat al ierarhiei normelor juridice, că norma legală nu poate fi opusă normei constituționale. Fiind vorba despre un text adoptat după intrarea în vigoare a Constituției, prevederile sale nu pot fi interpretate decât în concordanță cu dispozițiile art. 81 alin. (4) din Constituție, referindu-se deci la aceeași interdicție ce privește exclusiv mandatul constituțional de Președinte al României. Orice altă interpretare, fiind neconstituțională, nu poate fi reținută, chiar dacă, sub aspect literal, textul ar permite-o.

În sfârșit, în motivarea contestațiilor se invocă declarații ale candidatului Ion Iliescu, opinii ale unor juriști, precum și considerații de ordin moral ori politic. Nici unul dintre acestea nu poate fi reținut ca argument juridic în fața Curții Constituționale, care, potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, "se pronunță în numele legii". În plus, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, precizează explicit și imperativ: "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra problemelor de drept"...

Din cele arătate rezultă că mandatul de Președinte al României din perioada 1992-1996 este primul mandat constituțional al domnului Ion Iliescu.

Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența Curții Constituționale, exprimată în mai multe hotărâri ale acesteia, printre care, îndeosebi, Hotărârea nr. 1/1996, neintervenind elemente juridice noi care să determine renunțarea la jurisprudența Curții în acest domeniu.

În consecință, contestațiile ce fac obiectul cauzei de față urmează să fie respinse.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 144 lit. d) din Constituție, al art. 13 alin. (1) lit. B.a), al art. 16, 26 și 27 din Legea nr. 47/1992, republicată, precum și al art. 2 alin. (2) și al art. 11 alin. (2) și (3) din Legea nr. 69/1992, cu majoritate de voturi,

C U R T E A

În numele legii

H O T Ã R Ã Ș T E:

Respinge contestațiile privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, contestații formulate de domnii Petru-Bucur Volk și Claudiu Păun.

Hotărârea este definitivă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu

OPINIE SEPARATÃ

Consider că cele două contestații care fac obiectul prezentei cauze sunt întemeiate și trebuia să fie admise, constatându-se că înregistrarea depunerii de către domnul Ion Iliescu a unei noi candidaturi pentru funcția de Președinte al României, la alegerile programate la 26 noiembrie 2000, este în contradicție cu dispozițiile art. 81 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora: "Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive."

Anterior înregistrării la Biroul Electoral Central, la 21 octombrie 2000, a candidaturii sale pentru alegerile programate la 26 noiembrie 2000, candidatul Ion Iliescu a mai îndeplinit funcția de Președinte al României, exercitând două mandate constituționale, și anume:

- un prim mandat, ca urmare a alegerilor din 20 mai 1990 (desfășurate în temeiul Decretului-lege al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României), mandat încheiat la 29 octombrie 1992;

- un al doilea mandat, cu începere de la 30 octombrie 1992 (data depunerii jurământului în calitate de Președinte al României, conform rezultatului alegerilor desfășurate în tururile de scrutin din 26 septembrie 1992 și, apoi, din 11 octombrie 2000, desfășurate în temeiul art. 80 și următoarele din Constituția intrată în vigoare la 8 decembrie 1991), mandat încheiat la 28 noiembrie 1996 (ca urmare a depunerii jurământului, în calitate de Președinte al României, la 29 noiembrie 1996, de către un alt candidat, conform rezultatului alegerilor desfășurate în tururile de scrutin din 3 noiembrie 1996 și, apoi, din 17 noiembrie 1996).

Așa fiind, nu sunt de acord cu dispozitivul și considerentele hotărârii la care se referă prezenta opinie separată (și care, de altfel, constituie - în cea mai mare parte - reproducerea Hotărârii Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 septembrie 1996), în sensul că singurul mandat de Președinte al României exercitat până în prezent de candidatul Ion Iliescu ar fi acela cuprins între 1992-1996.

În plus, trebuie constatat că soluția de respingere a contestațiilor se află în contradicție cu principiul neretroactivității legii, stabilit prin prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție (principiu care - astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții Constituționale - este aplicabil, deopotrivă, și prevederilor constituționale), dacă se are în vedere faptul că unul dintre considerentele pe care se fundamentează dispozitivul hotărârii pronunțate în prezentul dosar aplică exigențele cuprinse în art. 83 alin. (1) din Constituție ("Mandatul Președintelui României este de 4 ani și se exercită de la data depunerii jurământului.") la mandatul de Președinte al României din perioada 1990-1992, adică dintr-o perioadă parțial anterioară intrării în vigoare a Constituției.

Întrucât - conform, de altfel, și hotărârii la care se referă prezenta opinie separată - este necontestată exercitarea de către candidatul Ion Iliescu a unui mandat constituțional de Președinte al României între 1992-1996, în cele ce urmează vor fi înfățișate - sub punctul I - considerentele din care rezultă exercitarea, de către același candidat, a unui mandat constituțional de Președinte al României între 1990-1992; de asemenea, sub punctul II, vor fi înfățișate considerentele din care rezultă că au fost încălcate prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, referitoare la principiul neretroactivității, criticându-se - totodată - modul în care aceste prevederi au fost utilizate spre a se ajunge la o soluție eronată; în sfârșit, sub punctul III, se vor face referiri la evoluția contradictorie a jurisprudenței Curții Constituționale în această materie.

I.1. Candidatul Ion Iliescu a exercitat cel dintâi mandat constituțional de Președinte al României ca urmare a rezultatului alegerilor din 20 mai 1990, desfășurate în temeiul Decretului-lege al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990).

Prin însăși hotărârea la care se referă prezenta opinie separată se confirmă susținerea contestatorilor în sensul că acest act normativ (la fel ca, de altfel, și Decretul-lege al Consiliului Frontului Salvării Naționale nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale) au "valoare constituțională". Se adaugă însă precizările că aceste acte normative "nu au fost constituții", precum și că ele "au avut un caracter tranzitoriu". Aceste precizări, pe lângă aceea că indică elemente oricum necontestate, nu prezintă nici o relevanță sub aspectele care interesează cu privire la natura mandatului de Președinte al României - și anume, "mandat constituțional" - exercitat ca urmare a alegerilor din 20 mai 1990.

I.2. Este adevărat că acest prim mandat de Președinte al României a fost exercitat, pentru început, în temeiul Decretului-lege nr. 92/1990 (act normativ cu "valoare constituțională") și, apoi, în temeiul Constituției intrate în vigoare la 8 decembrie 1991. Dar, prin dispozițiile - extrem de clare - ale art. 151 alin. (1) din Constituție ("Instituțiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, rămân în funcțiune până la constituirea celor noi."), a fost reglementată continuitatea exercitării mandatului început anterior intrării în vigoare a Constituției. De aceea, este evident neîntemeiată concluzia inversă, conținută în considerentele hotărârii la care se referă prezenta opinie separată, în sensul că "[...] prevederile Constituției marchează o soluție de ruptură sau de reașezare esențial diferită a instituției de șef al statului" sau că - într-o altă abordare - "[...] caracterul nou, constituțional, al acestor autorități, având semnificația unei rupturi față de legitimitatea lor anterioară, este, fără îndoială, consecința alegerilor din septembrie 1992." După cum, de asemenea, sunt inexacte și argumentele care se axează pe ideea că "[...] nici un act normativ preconstituțional nu consacră instituția mandatului de Președinte al României", care "[...] are determinări constituționale specifice și inedite față de reglementările anterioare [...]."

În sensul continuității exercitării mandatului de Președinte al României operează numeroase argumente, printre care figurează, de exemplu, următoarele:

I.2.a) Mai întâi, trebuie observat că discontinuitatea afirmată prin hotărârea la care se referă prezenta opinie separată este contrazisă - în chiar aceeași hotărâre - prin afirmații de genul: "Aceste dispoziții constituționale [ale art. 151 alin. (1)] au asigurat continuitatea vieții statale a țării prin prorogarea funcționării autorităților publice existente până la constituirea celor noi, după regulile stabilite prin Constituție."

I.2.b) În al doilea rând, după cum, de altminteri, se constată și în hotărârea la care se referă prezenta opinie separată, în ambele acte normative a fost utilizată denumirea de "Președinte al României".

I.2.c) În al treilea rând, analiza reglementărilor esențiale referitoare la instituția Președintelui României cuprinse în cele două acte normative constituționale relevă existența continuității. Astfel, cât privește domeniul - esențial - al atribuțiilor Președintelui României, imensa majoritate a atribuțiilor stabilite prin art. 82 al Decretului-lege nr. 92/1990 se regăsesc în cuprinsul textelor ce alcătuiesc Capitolul II (denumit "Președintele României") al Titlului III din Constituția intrată în vigoare în 1991 (de exemplu, la art. 85, art. 88, art. 89, art. 92, art. 93, art. 94, art. 99) sau în alte texte ale Constituției (de exemplu, la art. 77). De asemenea, contrar celor afirmate în considerentele hotărârii la care se referă prezenta opinie separată, și în alte domenii de reglementare (nu atât de semnificative precum este cel al atribuțiilor conferite Președintelui României), există mai multe asemănări decât deosebiri. Bunăoară, există identitate cât privește caracterul votului ("universal, egal, direct, secret și liber exprimat" - art. 3 din Decretul-lege nr. 92/1990 și art. 81 alin. (1) din Constituție) pentru alegerea Președintelui României, sau incompatibilitatea cu calitatea de membru al unui partid politic [art. 81 alin. (3) și, respectiv, art. 84 alin (1)], ori suspendarea de către Camerele Parlamentului (art. 83 și, respectiv, art. 95), sau demiterea numai prin referendum național [art. 83 și, respectiv, art. 95 alin. (3)] și altele asemenea. Iar puținele deosebiri existente țin, mai mult, de modul de redactare a textelor, așadar de aspecte formale, iar nu substanțiale.

I.2.d) În al patrulea rând, în legătură cu argumentul - esențial în cadrul structurii hotărârii - conform căruia "[...] nici un act normativ preconstituțional nu consacră instituția mandatului de Președinte al României", trebuie reținut că nu există o definiție a unui asemenea "mandat" în vreunul dintre textele Constituției. De aceea, este natural ca noțiunea de "mandat" al Președintelui României să fie utilizată în accepțiunea generală a acestui termen, cu semnificația de împuternicire dată uneia sau mai multor persoane de a reprezenta una sau mai multe persoane pentru efectuarea unuia sau mai multor acte juridice. Așa fiind, cum s-ar putea oare susține - întemeiat - că sub imperiul Decretului-lege nr. 92/1990 nu a existat un "mandat al Președintelui României", adică o împuternicire a acestuia de către persoanele care compun electoratul spre a îndeplini prerogativele funcției respectiveș

Sub acest aspect, este, de altminteri, de observat că nici Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 16 iulie 1992), care detaliază reglementările constituționale privind "mandatul de Președinte al României", nu utilizează această expresie (deși Legea nr. 69/1992 a fost adoptată de Parlament într-o compoziție identică aceleia a Adunării Constituante, care adoptase Constituția intrată în vigoare la 8 decembrie 1991).

I.2.e) În sfârșit, trebuie subliniat că este nerelevant argumentul subsidiar din cuprinsul hotărârii la care se referă prezenta opinie separată, argument îndreptat împotriva existenței continuității în cadrul mandatului dintre 1990-1992 și prin care se arată că prin art. 30 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României a fost abrogat expres Decretul-lege nr. 92/1990, "așa încât nici una dintre reglementările cuprinse în acel decret-lege nu pot fi reactualizate decât artificial și anacronic, în afara rigorilor juridice". În realitate, susținerile contestatorilor întemeiate pe Decretul-lege nr. 92/1990 nu constituie o "reactualizare" a acestui act normativ, în sensul de menținere în vigoare a dispozițiilor acestuia după abrogarea sa, ci reprezintă referiri la efectele juridice produse de un act normativ în timpul cât acesta se afla în vigoare, efecte care, în mod evident, nu pot fi șterse prin nici o abrogare.

I.3. Dar chiar dacă nu ar fi existat o continuitate în cadrul mandatului de Președinte al României din perioada 1990-1992 (continuitate a cărei existență a rezultat, însă, cu claritate din cele de mai sus), rămâne, totuși, un lucru cert și imposibil de contestat - fiindcă, pur și simplu, face parte din istorie - acela că, după intrarea în vigoare a Constituției, la 8 decembrie 1991, Președintele României ales în temeiul Decretului-lege nr. 92/1990 a exercitat numai prerogative prevăzute de Constituție, fiind supus - exclusiv - regimului juridic prevăzut de aceasta.

De exemplu, Președintele României ales la 20 mai 1990 a promulgat Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României în temeiul art. 77 din Constituție, iar nu în temeiul dispozițiilor art. 82 lit. m) din Decretul-lege nr. 92/1990 (dispoziții ce fuseseră abrogate ca efect al art. 150 alin. (1) din Constituție). Se poate, desigur, continua cu multe alte și diferite exemple. Dar chiar în lipsa acestora, concluzia se poate trage deja: Președintele României ales în temeiul Decretului-lege nr. 92/1990 a "îndeplinit", după 8 decembrie 1991, mandatul de Președinte al României în temeiul Constituției intrate în vigoare la acea dată.

I.4. În lumina celor de mai sus, devine deosebit de relevantă observația că art. 81 alin. (4) teza întâi din Constituție nu se referă la "alegerea" anterioară, ca Președinte al României, a uneia și aceleiași persoane, ci la "îndeplinirea" anterioară a funcției de Președinte al României. Cu alte cuvinte, art. 81 alin. (4) teza întâi nu stabilește drept criteriu de interdicție actul - desfășurat într-o anumită zi - al alegerii, ci conceptul - cu derulare în timp - al "îndeplinirii funcției de Președinte al României". Numai dacă art. 81 alin. (4) teza întâi din Constituție ar fi utilizat termenul de "alegere", iar nu expresia "îndeplinire a funcției de Președinte al României pentru cel mult două mandate", s-ar fi putut susține că mandatul din perioada 1992-1996 este primul mandat îndeplinit după intrarea în vigoare a Constituției, iar candidatura prezentă ar fi depusă pentru un al doilea mandat (după intrarea în vigoare a Constituției). Iar cum "mandatul" se derulează în timp, este suficient ca, în momentul intrării în vigoare a Constituției din 1991, Președintele României ales la 20 mai 1990 să fi exercitat chiar și timp de o singură zi prerogativele prevăzute de această Constituție pentru ca să devină obligatoriu a se ține seama, în numărătoarea impusă de art. 81 alin. (4), de "îndeplinirea" unui mandat.

Este adevărat că textul art. 10 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României utilizează expresia "[...] care au fost alese anterior, de două ori, ca Președinte al României", dar această redactare diferită este neconcludentă pentru soluționarea contestației ce face obiectul prezentului dosar, întrucât, astfel cum judicios se subliniază în hotărârea la care se referă prezenta opinie separată, "Fiind vorba de un text adoptat după intrarea în vigoare a Constituției, prevederile sale nu pot fi interpretate decât în concordanță cu dispozițiile art. 81 alin. (4) din Constituție, referindu-se, deci, la aceeași interdicție ce privește exclusiv mandatul constituțional de Președinte al României. Orice altă interpretare, fiind neconstituțională, nu poate fi reținută, chiar dacă, sub aspect literal, textul ar permite-o".

II.1. Soluția de respingere a contestațiilor ce fac obiectul prezentului dosar constituie o încălcare a principiului neretroactivității legii [stabilit prin art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile."], principiu care, conform jurisprudenței constante a Curții Constituționale, este aplicabil, deopotrivă, și prevederilor constituționale.

Avem în vedere împrejurarea că, într-unul din considerentele hotărârii la care se referă prezenta opinie separată, este respinsă argumentarea conform căreia "[...] dacă ar fi ales, domnul Ion Iliescu ar depăși limita maximă a două mandate de 4 ani prevăzută la art. 81 alin. (4) și art. 83 alin. (1) din Constituție [...]". Mai precis, respingerea acestei argumentări este motivată prin ideea că "[...] mandatele pe care le poate exercita Președintele României sunt cel mult două, dar aceasta numai în condițiile cuprinse în Legea fundamentală a țării, deoarece numai aceasta a dat valoare juridică limitării respective".

Rezultă din această motivare, referitoare la un argument contrar ce este întemeiat atât pe dispozițiile constituționale ale art. 81 alin. (4), cât și pe cele ale art. 83 alin. (1) ("Mandatul Președintelui României este de 4 ani și se exercită de la data depunerii jurământului"), că - în concepția hotărârii la care se referă prezenta opinie separată - una dintre rațiunile pentru care nu este avut în vedere mandatul din perioada 1990-1992 este aceea că, de exemplu, durata acestuia a fost mai mică decât termenul de 4 ani stabilit prin menționatele dispoziții constituționale ale art. 83 alin. (1).

Un asemenea raționament reprezintă însă, în mod evident, o aplicare retroactivă a dispozițiilor art. 83 alin. (1) din Constituție, care nu pot reglementa decât pentru viitor durata mandatului de Președinte al României. A considera că mandatele anterioare la care se referă art. 81 alin. (4) din Constituție trebuie să corespundă, neapărat, exigenței de durată (4 ani) stabilită prin art. 83 alin. (1) înseamnă a aplica această din urmă reglementare unei situații juridice anterioare intrării în vigoare a art. 83 alin. (4) din Constituție.

Problema juridică aici analizată nu este, în sine, deloc nouă, ea constituind de multă vreme obiect de analiză pentru știința juridică sub denumirea "conflictul legilor în timp". Deși această analiză a fost realizată, îndeosebi, în domeniul dreptului civil, precum și anterior intrării în vigoare a Constituției din anul 1991, principiile acolo stabilite sunt de incontestabilă actualitate și aplicabilitate în materia contenciosului constituțional, având în vedere identitatea de reglementare substanțială din, pe de o parte, art. 15 alin. (2) din Constituție și, pe de altă parte, art. 1 din Codul civil ("Legea dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă."). Astfel, în cea mai strălucitoare abordare existentă în știința juridică română asupra acestei teme, abordare împărtășită ulterior de către toți autorii și de întreaga practică jurisdicțională și care aparține eminentului savant Mihail Eliescu (în lucrarea "Aplicarea legii civile în timp și în spațiu. Conflictele de legi", din "Tratat de drept civil. Volumul I. Partea generală" de Traian Ionașcu și alți autori, Editura Academiei, București, 1967, pagina 93), se arată, între altele (cu titlu de exemplificare scolastică, dar parcă într-adins concepută spre a clarifica, încă de atunci, problemele ce fac obiectul prezentului dosar), că "[...] dacă o lege nouă prevede o nouă condiție pentru încheierea valabilă a căsătoriei, acea lege ar fi retroactivă dacă nu ar respecta căsătoriile valabil încheiate, sub imperiul legii anterioare, fără îndeplinirea acelei condiții". Cu alte cuvinte, dacă art. 83 alin. (1) prevede că mandatul Președintelui României trebuie să fie de (cel mult) 4 ani, altfel nefiind valabil, această dispoziție ar fi retroactivă dacă - prin invocarea ei - nu ar fi respectate mandatele anterioare de Președinte al României, care nu îndeplinesc (noua) condiție cu privire la durata de (cel mult) 4 ani.

În plus, mai trebuie observat că soluția de respingere a contestațiilor, printre altele, pentru considerentul că, de exemplu, mandatul din perioada 1990-1992 nu a avut durata de 4 ani, conform art. 83 alin. (1) din Constituție, creează un precedent periculos pentru eventualitatea modificării, în viitor, a acestor din urmă dispoziții constituționale în sensul măririi sau al reducerii duratei mandatului (la - de exemplu - 5 ani ori 3 ani) sau în sensul modificării unora dintre prerogativele Președintelui României. Într-adevăr, într-o asemenea eventualitate, consecvența ar necesita soluția ca, în aplicarea dispozițiilor constituționale ale art. 81 alin. (4), referitoare la interdicția îndeplinirii funcției de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate, să nu se țină seama de mandatele anterioare a căror durată a fost de 4 ani sau, după caz, de mandatele care au conferit (numai) prerogativele actuale ale funcției de Președinte al României, adică - spre a reproduce exprimarea din redactarea hotărârii la care se referă prezenta opinie separată - interdicția să funcționeze "[...] numai în condițiile cuprinse în [ reglementările actuale din] Legea fundamentală a țării, deoarece numai aceasta a dat valoare juridică limitării respective".

Și tot consecvența ar mai necesita, bunăoară, și soluția ca, dacă mandatul de 9 ani prevăzut în redactarea actuală a art. 140 alin. (1) din Constituție pentru judecătorii Curții Constituționale ar avea, în viitor, prin modificarea legii fundamentale, o durată mai lungă ori mai scurtă (de exemplu, de 12 ani sau de 6 ani), să nu se țină seama de mandatele anterioare de 9 ani atunci când s-ar pune problema aplicării tezei finale din același art. 140 alin. (1), potrivit cu care mandatul judecătorilor Curții Constituționale "[...] nu poate fi prelungit sau înnoit".

Exemplificări suplimentare cu privire la alte consecințe grave ale neaplicării corecte - în prezenta cauză - a principiului constituțional al neretroactivității sub aspectul efectelor dispozițiilor art. 81 alin. (4) din Constituție nici nu mai sunt necesare.

II.2. Nu numai că hotărârea la care se referă prezenta opinie separată a fost pronunțată (astfel cum rezultă din considerentele imediat anterioare) cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție referitoare la principiul neretroactivității, dar - paradoxal - una dintre motivările esențiale care au condus la soluția neîntemeiată de respingere a contestațiilor se bazează tocmai pe invocarea principiului constituțional al neretroactivității. Astfel, se afirmă că numai prin aplicarea retroactivă a dispozițiilor art. 81 alin. (4) din Constituție (la fel ca și a celor ale art. 10 din Legea nr. 69/1992) s-ar putea ajunge la considerarea mandatului de Președinte al României din perioada 1990-1992 ca un mandat constituțional, care să fie avut în vedere pentru aplicarea menționatelor dispoziții constituționale.

Acest raționament nu poate fi primit. (Și, de altminteri, în mod inspirat el nici nu a fost inclus în Hotărârea Curții Constituționale nr. 1 din 8 septembrie 1996, reprodusă în cea mai mare parte prin hotărârea la care se referă prezenta opinie separată.)

Într-adevăr, nu constituie aplicare retroactivă a dispozițiilor art. 81 alin. (4) din Constituție ("Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive.") includerea, în numărul de mandate la care acest text se referă, și a mandatului constituțional exercitat în perioada 1990-1992. Astfel cum s-a stabilit de multă vreme în știința juridică din România, «Legea este retroactivă de îndată ce înțelege să reglementeze fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naștere, au modificat sau stins o situație juridică sau efecte pe care acea situație le-a produs înainte de aceeași dată - "facta praeterita". [...] Dar legea nouă se va aplica, de la intrarea ei în vigoare, fără a fi retroactivă, nu numai situațiilor juridice care se vor naște, se vor modifica ori stinge, după această dată, dar, de regulă, și situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare - "facta pendentia", precum și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute - "facta futura".» (Mihail Eliescu, la pagina 90 din lucrarea citată la pct. II.1 de mai sus). În cazul în care legea nouă creează o instituție nouă și «[...] dacă starea anterioară de fapt are un caracter de permanență [cum este, de exemplu, situația unui mandat de Președinte al României - adaugă semnatarul prezentei opinii separate], legea cea nouă va putea guverna asemenea fapte nu ca aparținând trecutului, ci ca fapte actuale». (Mihail Eliescu, la pagina 95 din lucrarea citată la pct. II.1 de mai sus).

Așadar, o reglementare este retroactivă nu pentru că ia în considerare fapte din trecut, ci doar dacă modifică efecte din trecut ale acestor fapte. Dacă însă acea reglementare modifică pentru viitor efectele unei situații juridice născute în trecut, aceasta nu constituie retroactivitate, ci aplicarea imediată a reglementării noi. Este exact ceea ce se întâmplă în ipoteza art. 81 alin. (4) din Constituție, care nu modifică efecte din trecut (anterioare datei de 8 decembrie 1991) ale mandatului de Președinte al României început la 20 mai 1990 (pe care îl consideră valabil), ci doar ia în considerare existența unei situații anterioare (mandatul început în baza alegerilor din 20 mai 1990), modificând - pentru viitor - efectele aferente acestei situații, în sensul că mandatul în curs de îndeplinire la momentul intrării în vigoare a art. 81 alin. (4) este avut în vedere, pentru viitor, la socotirea mandatelor îndeplinite de o persoană spre a se constata dacă acea persoană are sau nu are capacitatea de a mai candida.

III. În sfârșit, trebuie observat că hotărârea la care face referire prezenta opinie separată (la fel ca și Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 septembrie 1996, al cărei conținut esențial, cum arătam, este reluat în hotărârea pronunțată în prezentul dosar) constituie o abandonare a jurisprudenței Curții Constituționale create prin Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 18 din 7 septembrie 1992 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 25 septembrie 1992). Conform preambulului Hotărârii nr. 18 din 7 septembrie 1992, "În motivarea contestației, Partidul Casa Română a Europei Democrate a invocat prevederile art. 81 alin. (4) din Constituție, conform cărora nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României mai mult de două mandate, acestea putând fi și succesive, ori în fapt, domnul Ion Iliescu, după 22 decembrie 1989 a exercitat prerogativele șefului statului, fiind ales mai întâi în C.F.S.N., apoi în C.P.U.N. și, în fine, din nou ales la 20 mai 1990, textul art. 81 din Constituție nefăcând distincție între caracterul provizoriu sau relativ determinat al mandatului și neavând relevanță conținutul altui text care precizează durata mandatului". Respingând această contestație, Curtea Constituțională a arătat, la pct. 7 al considerentelor Hotărârii nr. 18 din 7 septembrie 1992: "Pe de altă parte, Constituția României are în vedere funcția de Președinte al României, funcție instituită după 22 decembrie 1989 prin Decretul-lege nr. 92/1990 [sublinierea aparține semnatarului prezentei opinii separate], și nu funcția de președinte al Parlamentului provizoriu, cum a fost Consiliul Provizoriu de Uniune Națională". Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională a constatat că art. 81 alin. (4) din Constituția României are în vedere funcția de Președinte al României, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decretul-lege nr. 92/1990, act normativ cu "valoare constituțională".

IV. Cea mai mare parte a argumentelor de mai sus se regăsește, într-o redactare diferită, în conținutul opiniei separate a domnului judecător Kozsokar Gabor, opinie separată cu care sunt pe deplin de acord.

V. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, România este stat de drept. De aceea, hotărârea la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinței exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curții Constituționale) este singura care produce efecte obligatorii. Atât considerentele, cât și enunțul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertății de exprimare și afirmarea independenței judecătorilor Curții Constituționale, fără a produce însă vreun efect juridic în privința soluționării contestațiilor ce fac obiectul prezentului dosar. Orice hotărâre a Curții Constituționale pronunțată în temeiul art. 144 lit. d) din Constituție este obligatorie, în măsura în care a fost pronunțată cu votul a cel puțin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Nu există grade ale obligativității hotărârilor Curții Constituționale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluția pronunțată. De aceea, autoritățile și instituțiile statului sunt obligate să dea curs soluției decise cu majoritatea voturilor la fel ca și soluției pronunțate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată.

Președintele Curții Constituționale,
Lucian Mihai

OPINIE SEPARATÃ

În opoziție cu soluția adoptată de majoritatea membrilor Curții Constituționale, considerăm că cele două contestații care constituie obiectul prezentei cauze trebuiau primite ca fiind întemeiate și admise, constatându-se că depunerea de către domnul Ion Iliescu a unei noi candidaturi pentru funcția de Președinte al României este nelegală.

Potrivit prevederilor art. 144 lit. d) din Constituție, Curtea Constituțională "veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului"; îndeplinirea acestei atribuții presupune examinarea de către Curtea Constituțională a respectării tuturor condițiilor, actelor și măsurilor de procedură electorală prevăzute nu numai de Constituție, ci și de legea electorală, începând din momentul depunerii și înregistrării candidaturii și până în momentul confirmării rezultatelor sufragiului.

Această concluzie se întemeiază pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, conform cărora "Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului în condițiile prevăzute de legea pentru alegerea Președintelui României". De asemenea, Legea ~nr. 69/1992~ pentru alegerea Președintelui României prevede la art. 2 alin. (2): "Curtea Constituțională, potrivit art. 144 lit. d) din Constituție, veghează la respectarea, în întreaga țară, a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatele sufragiului." Prin urmare, în acest domeniu, nu se exercită doar un control de constituționalitate, ci controlul pe care trebuie să-l exercite Curtea Constituțională în mod obligatoriu vizează întreaga procedură pentru alegerea Președintelui României.

Constituția, în art. 81 alin. (4) prevede că "Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive". Constituția nu definește noțiunea de mandat, reglementând în art. 83 doar durata acestuia, momentul începerii și al încetării sale, precum și condițiile unei eventuale prelungiri. Astfel, noțiunea de mandat al Președintelui României nu poate fi înțeleasă decât în accepțiunea generală a termenului, ca semnificând o împuternicire dată unei persoane de a reprezenta o altă persoană fizică sau juridică, în speță aceasta însemnând împuternicirea dată unei persoane de către electorat, cetățenii români, cu drept de vot, de a reprezenta statul român, după cum prevede art. 80 alin. (1) din Constituție rolul Președintelui, și de a îndeplini toate atribuțiile constituționale ale Președintelui României.

Termenul de mandat al Președintelui nu este definit nici în Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României. De altfel, în această lege nici nu se utilizează termenul. Legea electorală, detaliind și concretizând prevederile constituționale, consacră ideea că persoana care nu poate îndeplini și nu poate fi ales în funcția de Președinte al României nici nu poate candida pentru această funcție, și dispune în art. 10 că "Nu pot candida persoanele care la data depunerii candidaturii nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 35 din Constituție pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de două ori, ca Președinte al României". Așadar, alegerea unei persoane în funcția de Președinte al României este echivalentă cu acordarea mandatului de a exercita rolul și atribuțiile Președintelui României.

Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României a fost adoptată de același Parlament care, nu cu mult timp înainte, fusese constituit în Adunarea Constituantă și a adoptat Constituția. De aceea acest Parlament era cel mai în măsură să concretizeze interdicția înscrisă în art. 81 alin. (4) din Constituție privind îndeplinirea unui eventual al treilea mandat de Președinte. Parlamentul a înțeles această interdicție în sensul că nu pot candida pentru a fi alese persoanele care "au fost alese anterior, de două ori ca Președinte al României". Față de această voință, foarte clar exprimată de legiuitor, nu se justifică nici o altă interpretare.

Nici Constituția și nici legea electorală nu dispun în privința duratei ce trebuie să fi avut cele două mandate. Dispoziția art. 83 alin. (1) din Constituție referitoare la durata de 4 ani nu poate fi considerată ca fiind aplicabilă decât pentru mandatele care se obțin după intrarea în vigoare a Constituției.

Domnul Ion Iliescu a obținut un mandat de Președinte ca rezultat al alegerilor de la 20 mai 1990, pe care l-a exercitat până la data de 29 octombrie 1992. Ca rezultat al scrutinului electoral din 11 octombrie 1992, a obținut un nou mandat, pe care l-a exercitat în intervalul 30 octombrie 1992 - 29 noiembrie 1996. Rezultă deci că domnul Ion Iliescu a fost ales de două ori ca Președinte al României, iar o a treia candidatură pentru aceeași funcție nu poate fi primită, decât prin nesocotirea dispozițiilor explicite ale legii electorale.

Luarea în considerare a perioadei 20 mai 1990 - 29 octombrie 1992, pentru a reține că în această perioadă domnul Ion Iliescu a îndeplinit un mandat de Președinte, nu înseamnă că se dă efect retroactiv nici prevederilor art. 81 alin. (4) din Constituție și nici dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 69/1992. În sensul acestor dispoziții, începând de la primele alegeri, ce se organizează după intrarea lor în vigoare, nici o persoană nu mai poate fi aleasă, respectiv, nu mai poate candida pentru funcția de Președinte al României dacă anterior a îndeplinit deja două mandate, respectiv a fost aleasă de două ori în această funcție. Nici Constituția și nici legea electorală nu dispun neluarea în considerare a mandatelor anterior îndeplinite sau a alegerilor anterioare. Ele ar retroactiva, cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție, tocmai dacă ar conține o asemenea dispoziție.

Dispozițiile art. 81 alin. (4) din Constituție și cele ale art. 10 din Legea nr. 69/1992 nu sunt retroactive pentru că nu modifică efectele din trecut ale unor fapte, dar, în mod firesc, iau în considerare acele fapte care, de altfel, sunt în derulare și după intrarea lor în vigoare.

În perioada 20 mai 1990 - 29 octombrie 1992 candidatul Ion Iliescu a îndeplinit funcția de Președinte al României în temeiul și în conformitate cu dispozițiile Decretului-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României, care, și în această privință, au avut un caracter constituțional de necontestat. Identitatea funcției de Președinte al României, instituite prin prevederile Decretului-lege nr. 92/1990, iar apoi prin cele ale Constituției, nu rezidă numai în denumire. Președintele României, ca șef de stat, constituie aceeași instituție, în primul rând, prin identitatea în conținut a principalelor atribuții înscrise la art. 82 din Decretul-lege nr. 92/1990, iar apoi în art. 82, art. 85, art. 88, art. 89, art. 92, art. 93, art. 94, art. 99 sau art. 77 din Constituție. Modalitatea de alegere a Președintelui României "prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat" a fost identic prevăzută la art. 3 din Decretul-lege nr. 92/1990, ca și la art. 81 alin. (1) din Constituție.

Existența unor deosebiri între cele două reglementări constituționale în privința atribuțiilor Președintelui României, mai puțin esențiale, nu poate duce la concluzia că Președintele ales conform prevederilor Constituției din 1991 nu reprezintă aceeași instituție ca și cel ales conform dispozițiilor Decretului-lege nr. 92/1990, sau că mandatele obținute în temeiul reglementărilor succesive nu au avut același conținut. A susține contrariul înseamnă a accepta ideea că o eventuală modificare a Constituției, constând în extinderea, restrângerea ori în reformularea atribuțiilor Președintelui României, ar determina scoaterea din calcul a tuturor mandatelor anterior îndeplinite, cu atribuții parțial diferite.

Este de reținut și faptul că, începând cu data de 8 decembrie 1991, funcția de Președinte al României a fost îndeplinită în conformitate cu prevederile noii Constituții. Instituția Președintelui României, alături de toate celelalte instituții publice existente, a fost prorogată, prin art. 151 alin. (1) din Constituție, până la constituirea noilor instituții, dar toate prerogativele și atribuțiile Președintelui au fost exercitate în condițiile stabilite de această Constituție.

Pentru identitate de motive, dar într-o redactare diferită și cu o argumentație mai amplă, se consideră inadmisibilă constituțional o nouă candidatură a domnului Ion Iliescu pentru a fi ales Președinte al României, și în opinia separată a domnului Lucian Mihai, președintele Curții Constituționale, cu al cărei conținut sunt pe deplin de acord.

Judecător,
Kozsokar Gabor

;
se încarcă...