Back

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă

Decizia nr. 1895/2016

În vigoare de la 13.10.2016

În versiunea gratuită textul este afisat parțial. Pentru textul integral cumpăraţi documentul sau alegeţi un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă în varianta PDF sau Kindle

SURSA: scj.ro

Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:

1. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 260/A din 22 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1751 din 21 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 703 din 19 octombrie 2000, schimbată în parte prin decizia civilă nr. 245/A din 10 mai 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3831 din 07 octombrie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte calitatea reclamantei de moştenitor al fostului proprietar al imobilului ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 657/1933 la Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat şi, ulterior, obiectul actului dotal autentificat sub nr. 780 din 12 ianuarie 1933.

Conform considerentelor sentinţei civile nr. 703/2000, „Prin actul autentificat sub nr. 657/1933 de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, B. dobândea (…) imobilul din Bucureşti, ... Prin actul dotal autentificat sub nr. 780/1933 de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, C. şi B. au constituit dotă fiicei lor E., acest imobil „la trecerea în căsătorie cu dl. D.”. Cu actele existente la dosar s-a făcut dovada că E. este aceeaşi persoană cu F. şi G. Prin certificatul de moştenitor nr. 559/1989 eliberat de Notariatul de Stat sector 1 Bucureşti se atestă că reclamanta este unica moştenitoare a defunctei G…” (Dosar nr. x/4/2007), iar instanţa de apel arată că „prima instanţă reţine în mod corect următoarea situaţie de fapt - autorul reclamantei a dobândit imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, prin actul autentificat sub nr. 657/1933. Prin actul dotal nr. 780/1939 părinţii reclamantei i-au donat acesteia imobilul cu ocazia căsătoriei cu D., de profesie medic. Prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei s-a dovedit că E. este aceeaşi persoană cu F. şi G.”

Prin urmare, independent de eroarea strecurată în decizia civilă nr. 245/2001 cu privire la anul în care a fost autentificat actul dotal (trecut în mod greşit 1939 în loc de 1933), s-a stabilit că G., mama apelantei reclamante, este una şi aceeaşi persoană cu F., şi, conform art. 377 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., această statuare a instanţei se impune în prezenta cauză fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Dat fiind faptul că în litigiul anterior s-a pus în discuţie şi valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care intimaţii pârâţi din prezenta cauză au dobândit în proprietate, în baza Legii nr. 112/1995, 3 suprafeţe locative, în condiţiile în care s-a efectuat o expertiză imobiliară în baza căreia prima instanţă a reţinut că „raportul de expertiză imobiliară a identificat imobilul în funcţie de actele de prezentate de reclamantă”, s-ar putea reţine puterea de lucru judecat şi cu privire la identitatea dintre imobilul revendicat şi acela vizat de actele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 între SC H. şi intimaţi pârâţi persoane fizice, identitate confirmată de verificările efectuate pe baza expertizei imobiliare dispusă cu ocazia primei rejudecări a apelului.

Cât priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, Curtea a apreciat corectă soluţia primei instanţe dată fiind cererea precizatoare din data de 30 martie 2007 şi susţinerile apărătorului apelantei reclamante, reţinute în încheierea dezbateri din data de 8 aprilie 2016, acesta arătând că respectiva precizare trebuie înţeleasă în sensul că întregul imobil este în folosinţa pârâţilor persoane fizice dar din punct de vedere juridic se află în stăpânirea Municipiului Bucureşti.

Prin cererea precizatoare din martie 2007, reclamanta a solicitat ca, în urma comparării „titlului meu de proprietate cu cele ale pârâţilor persoane fizice, să-i obligaţi pe aceştia din urmă să-mi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 510 m.p. şi construcţia edificată pe acesta …”.

Nu s-a ridicat nicio pretenţie împotriva Municipiului Bucureşti şi, mai mult, apărătorul apelantei reclamante a precizat că pârâţii persoane fizice sunt aceia care stăpânesc întregul imobil, aspect reţinut şi prin decizia civilă nr. 245/A din 10 mai 2001, prin care, după ce s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat „cu titlu nevalabil”, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti pe capătul de cerere privind obligarea acestui pârât să lase imobilul în litigiu în deplina proprietate şi posesie a reclamantei, cu motivarea că „posesia şi proprietatea imobilului revendicat nu se mai află la stat”.

Prin urmare, în condiţiile în care a fost promovată o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, iar Municipiul Bucureşti nu deţine şi nici nu s-a afirmat că ar deţine vreun titlu (şi nici posesia) asupra imobilului litigios, acest pârât nu justifică legitimare procesual pasivă în prezenta cauză.

Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legii cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteza în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

În versiunea gratuită textul este afisat parțial. Pentru textul integral cumpăraţi documentul sau alegeţi un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

se încarcă...