Curtea Constituțională

Decizia nr. 139/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) și (5) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 17 mai 2017

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Valer Dorneanu - președinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, excepție ridicată de Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 1.715/300/2016 și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 73D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în dosarele nr. 175D/2016, nr. 196D/2016, nr. 289D/2016 și nr. 316D/2016, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) paragraful 1 teza finală și alin. (5) din Legea nr. 217/2003, ridicată, din oficiu, de Judecătoria Brăila - Secția civilă în Dosarul nr. 946/196/2016, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, ridicată, din oficiu, de Judecătoria Zărnești în Dosarul nr. 242/338/2016, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003, ridicată, din oficiu, de Judecătoria Piatra-Neamț în Dosarul nr. 1.610/279/2016, respectiv excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003, ridicată de Carmen Mariana Pascu în Dosarul nr. 5.300/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 București. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

4. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor.

5. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor.

6. Curtea, având în vedere identitatea parțială de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 175D/2016, nr. 196D/2016, nr. 289D/2016 și nr. 316D/2016 la Dosarul nr. 73D/2016, care a fost primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. În acest sens arată că modificarea adusă prin Legea nr. 351/2015 dispozițiilor criticate privind procedura emiterii ordinului de protecție a avut la bază studii și statistici care au evidențiat faptul că, deși legiuitorul a prevăzut principiul celerității în soluționarea cererilor având ca obiect ordin de protecție, au existat situații în care cauzele au fost soluționate în termene foarte lungi. Prin instituirea unui termen de soluționare a cererilor de emitere a unui ordin de protecție, legiuitorul a urmărit o mai bună gestionare a unor astfel de cauze. De altfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului arată că statele au nu numai o obligație negativă pentru a nu împiedica exercitarea drepturilor fundamentale, dar și o obligație pozitivă pentru a asigura o protecție eficientă a drepturilor fundamentale. De asemenea arată că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, ci poate fi supus unor limitări, iar Legea nr. 217/2003 a prevăzut o serie de garanții pentru apărarea drepturilor fundamentale, cum ar fi: asistența juridică obligatorie, participarea obligatorie a procurorului, posibilitatea exercitării unei căi de atac și comunicarea obligatorie a hotărârii privind ordinul de protecție. În final, arată că aspectele privind imposibilitatea realizării procedurii de citare, aspecte invocate de instanța de judecată, autoare a excepției de neconstituționalitate care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 73D/2016, țin de aplicarea legii, iar nu de constituționalitate.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

8. Prin Sentința civilă nr. 550 din 18 ianuarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.715/300/2016, Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească, într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de emitere a unui ordin de protecție.

9. Prin Încheierea din 5 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 946/196/2016, Judecătoria Brăila - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) paragraful 1 teza finală și alin. (5) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească, într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de emitere a unui ordin de protecție.

10. Prin Încheierea din 12 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 242/338/2016, Judecătoria Zărnești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească, într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de emitere a unui ordin de protecție.

11. Prin Încheierea din 4 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.610/279/2016, Judecătoria Piatra-Neamț a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească, într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de emitere a unui ordin de protecție.

12. Prin Sentința civilă nr. 2.730 din 11 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 5.300/4/2016, Judecătoria Sectorului 4 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de pârâta Carmen Mariana Pascu într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de emitere a unui ordin de protecție.

13. În motivarea excepției de neconstituționalitate în dosarele nr. 73D/2016, nr. 175D/2016, nr. 196D/2016 și nr. 289D/2016, instanțele judecătorești, autoare ale excepției de neconstituționalitate, susțin că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21, art. 24, art. 53 și art. 124, precum și celor ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens arată, în esență, că dispozițiile de lege criticate obligă instanța să soluționeze, "în orice situație", cererea privind emiterea ordinului de protecție în termen de maximum 72 de ore de la înregistrare. Prin urmare, instanța este obligată nu numai să stabilească primul termen de judecată în maximum 72 de ore de la înregistrarea cererii, ci și să pronunțe o hotărâre de admitere sau, după caz, de respingere a cererii de emitere a ordinului de protecție în maximum 72 de ore de la înregistrare.

14. Instanța de judecată, autoare a excepției de neconstituționalitate în Dosarul nr. 73D/2016, arată că, în cauza dedusă judecății, cererea privind emiterea ordinului de protecție a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București în ziua de vineri, orele 14.00, instanța procedând la citarea părților prin agent procedural (modalitate de citare care nu poate fi înlocuită de citarea prin telefon, e-mail, fax, opinia unanimă în doctrină și în practică judiciară fiind aceea potrivit căreia acestea sunt modalități complementare de citare), precum și la comunicarea prin fax către Baroul București a unei adrese pentru asigurarea asistenței juridice a pârâtului la termenul de judecată. Subliniază faptul că în zilele de sâmbătă și duminică registratura și arhiva instanței de judecată sunt închise.

15. Instanțele judecătorești, autoare ale excepției de neconstituționalitate, susțin că dispozițiile care obligă la soluționarea cererii de emitere a ordinului de protecție în termen de maximum 72 de ore, indiferent de situație, aduc atingere atât dreptului la apărare al pârâtului, cât și dreptului la un proces echitabil al ambelor părți. Astfel, deși potrivit dispozițiilor Legii nr. 217/2003, cererea se poate soluționa și fără citarea părților, aceasta urmează să devină o regulă, în situația în care, de exemplu, astfel de cereri sunt înregistrate pe rolul instanței de judecată în zilele de vineri, iar pârâtul are reședința în altă localitate sau aceasta este necunoscută de către reclamant (de cele mai multe ori reclamanții nu pot furniza date legate de reședință/nr. de telefon sau e-mailul pârâtului), o procedură legală de citare fiind un deziderat în aceste condiții. Mai mult, în situația în care apărătorul din oficiu nu are posibilitatea de a studia dosarul decât în ziua termenului de judecată (având în vedere că emiterea adresei către Barou s-a făcut în cauză vineri, la ora 15,00), iar Arhiva Judecătoriei se închide vinerea la ora 16,00, fiind de asemenea închisă sâmbăta și duminica, nu se poate susține că pârâtul beneficiază de o apărare corespunzătoare.

16. Mai susțin că Legea nr. 217/2003 se completează nu doar cu dispozițiile Codului de procedură civilă, ci și cu cele ale Codului de procedură penală, ceea ce atrage aplicarea tuturor garanțiilor prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv aceea de a beneficia de timp suficient pentru pregătirea apărării și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării, unul dintre elementele fundamentale ale pregătirii apărării fiind dreptul de acces la dosarul cauzei, ceea ce include dreptul de a avea acces la toate elementele culese de acuzare și care sunt în favoarea acuzatului. Deși este posibilă emiterea ordinului de protecție chiar în aceeași zi și fără citarea părților, stabilirea de plano a unui termen maxim de 72 de ore pentru soluționare conduce la încălcarea drepturilor pârâtului. Și în alte cauze urgente legiuitorul a prevăzut posibilitatea soluționării cererilor fără citare (ca, de exemplu, în cazul ordonanței președințiale), dar această măsură a fost lăsată la latitudinea judecătorului, fără stabilirea unui termen-limită, pe ore, de soluționare a cauzei. Practic, se ajunge în situația în care procedura de citare va fi viciată în majoritatea cauzelor având ca obiect ordin de protecție, ajungându-se la soluționarea cererii fără citare, deși nu s-ar fi impus această măsură. Consecințele emiterii unui ordin de protecție nu sunt similare unei cereri urgente în materie civilă, întrucât se poate dispune, prin admiterea cererii, inclusiv evacuarea din locuință, exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorului, interzicerea oricărui contact cu victima, păstrarea unei distanțe minime față de victimă etc., iar nerespectarea acestor măsuri dispuse de instanță poate conduce la reținerea săvârșirii infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești. Prin urmare, având în vedere că, în ipoteza admiterii cererii, nerespectarea de către pârât a măsurilor dispuse de instanță poate conduce la reținerea unei infracțiuni în sarcina acestuia, instanța trebuie să aibă posibilitatea de a aprecia dacă se impune sau nu citarea, dispozițiile de lege criticate îngrădind practic acest drept de apreciere al judecătorului. În materie penală, potrivit dispozițiilor art. 225 din Codul de procedură penală, în cazul inculpatului aflat în stare de reținere, termenul de soluționare a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reținerii. Ziua și ora se comunică procurorului care are obligația de a asigura prezența inculpatului în fața judecătorului de drepturi și libertăți. De asemenea, ziua și ora se aduc la cunoștința avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziție dosarul cauzei pentru studiu. Practic, inclusiv în cazul arestărilor preventive, avocatului inculpatului trebuie să i se pună la dispoziție dosarul, iar arestarea preventivă, în cazul în care s-a dispus măsura reținerii, trebuie soluționată până la expirarea acesteia (respectiv până la împlinirea celor 24 de ore). Cu toate acestea, deși și în materie penală se ajunge la stabilirea unui termen de soluționare a propunerii de arestare preventivă, situația pârâtului din ordinul de protecție nu este similară cu aceea a învinuitului sau inculpatului, întrucât aceștia din urmă sunt în toate cazurile încunoștințați de termenul de judecată, existând, practic, garanția că vor fi aduși în fața instanței. În cererile de emitere a ordinului de protecție, stabilirea unui termen de 72 de ore ar conduce la încălcarea dreptului la apărare al pârâtului, întrucât nu există garanția că acesta este încunoștințat de termen, iar apărătorul din oficiu nu are posibilitatea de a face o apărare efectivă.

17. Totodată, instanțele judecătorești, autoare ale excepției de neconstituționalitate, arată că, prin stabilirea acestui termen maxim de soluționare, se încalcă și dreptul la un proces echitabil al reclamantului, deoarece acesta nu dispune de timpul necesar pentru a-și dovedi pretențiile, modul de administrare a probelor reprezentând în esență o garanție legată de procedură (art. 6 din Convenție). Textul de lege criticat stabilește soluționarea cauzei în maximum 72 de ore, ceea ce poate conduce la consecințe injuste în situația în care reclamantul, deși are probe în susținerea cererii de emitere a ordinului de protecție (de exemplu, martori sau înscrisuri certificate medico-legale în dovedirea violențelor pretins a fi fost exercitate etc.), nu le poate administra în termenul acordat (de exemplu, pentru că nu s-au eliberat certificatele medico-legale sau martorii nu au putut fi aduși la termen, întrucât reclamantul a fost încunoștințat de termen, spre exemplu, vineri seara, iar termenul era stabilit pentru ziua de luni etc.). Deși a fost reformată în scopul asigurării celerității și ca un mijloc de protecție a victimelor, dispoziția legală criticată tinde să se transforme în contrariul ei, în sensul că i se limitează reclamantului dreptul de acces la o instanță, în sensulart. 6 din Convenție, prin faptul că acesta se găsește de cele mai multe ori în imposibilitatea administrării probelor de pe o zi pe alta, iar instanța de judecată nu se poate pronunța decât în baza probatoriului administrat și existent la dosarul cauzei.

18. Ca argument suplimentar în susținerea excepției de neconstituționalitate se arată că proiectul de lege privind ordinul european de protecție, care vine să transpună în legislația națională Directiva 2011/99/UE privind ordinul european de protecție în materie penală, stabilește, în art. 12 alin. (3), faptul că "Judecata se face de urgență, în camera de consiliu, de un complet format dintr-un singur judecător, cu citarea persoanei protejate și a persoanei care reprezintă un pericol. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cauzei." Așadar, nici în cererile având ca obiect emiterea unui ordin european de protecție, intenția legiuitorului nu a fost una care să conducă la încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, citarea fiind obligatorie, iar cererea judecându-se de urgență (nu se stabilește un interval maxim, pe ore, de soluționare a cauzei).

19. În Dosarul nr. 316D/2016, autoarea excepției de neconstituționalitate, pârâtă în cadrul soluționării cererii de emitere a unui ordin de protecție, susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, precum și celor ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precizând că drepturile menționate ar trebui în mod efectiv garantate, și nu în mod iluzoriu. În acest sens arată că i s-a respins cererea de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, deși a fost desemnat avocat din oficiu, acesta neavând suficient timp pentru pregătirea apărării. Or, reclamanta a avut suficient timp pentru pregătirea apărării. În aceste condiții consideră că termenul de 72 de ore prevăzut de dispozițiile de lege criticate pentru soluționarea cererii de emitere a unui ordin de protecție nu oferă posibilitatea avocatului desemnat din oficiu de a lua cunoștință de punctul de vedere al pârâtei și nici de a pregăti apărarea, în sensul punerii de acord cu privire la probele ce urmează a fi solicitate instanței.

20. În Dosarul nr. 316D/2016, Judecătoria Sectorului 4 București și-a exprimat opinia în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că Legea nr. 217/2003 are ca scop ocrotirea și sprijinirea familiei, dezvoltarea și consolidarea solidarității familiale, bazată pe prietenie, afecțiune și întrajutorare morală și materială a membrilor familiei, care constituie un obiectiv de interes național, iar prevenirea și combaterea violenței în familie fac parte din politica integrată de ocrotire și sprijinire a familiei și reprezintă o importantă problemă de sănătate publică. În Expunerea de motive a legii se arată că este nevoie de intervenția statului și a întregii societăți civile, prin elaborarea unui act normativ, care, prin măsurile sale punitive, să îi descurajeze pe agresori și să protejeze victimele violenței domestice. Având în vedere scopul elaborării legii pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, instanța apreciază că instituirea unui termen scurt pentru soluționarea acestei categorii de litigii nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al părților. În același timp, instanța are în vedere și faptul că Legea nr. 217/2003 instituie un ansamblu de garanții procesuale adecvate și suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenței juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecție, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond și în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecție și citarea obligatorie la soluționarea acesteia, comunicarea hotărârii, garanții de natură să asigure respectarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil.

21. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

22. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile de lege criticate instituie cu claritate reguli substanțiale și procedurale privind emiterea ordinului de protecție. Astfel, măsurile-obligații sau interdicțiile în discuție pot fi dispuse numai printr-o hotărâre judecătorească, au caracter provizoriu, sunt prevăzute pentru a proteja dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică al persoanelor victime ale violenței din partea unui membru al familiei, violență care se manifestă sub formele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 217/2003. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele membre nu au doar obligația negativă de a nu împiedica exercițiul deplin al drepturilor fundamentale, ci și o obligație pozitivă de a lua măsurile necesare pentru garantarea unei protecții efective a acestora (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza A. împotriva Croației, paragrafele 76 și 77). Totodată, în Expunerea de motive la Legea nr. 217/2003, se arată că este nevoie de "intervenția statului și a întregii societăți civile", prin elaborarea unui act normativ, care, "prin măsurile sale punitive să îi descurajeze pe agresori" și să protejeze victimele violenței domestice, având în vedere că, potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 217/2003, ocrotirea și sprijinirea familiei, dezvoltarea și consolidarea solidarității familiale, bazată pe prietenie, afecțiune și întrajutorare morală și materială a membrilor familiei, constituie un obiectiv de interes național, iar prevenirea și combaterea violenței în familie fac parte din politica integrată de ocrotire și sprijinire a familiei și reprezintă o importantă problemă de sănătate publică. Prevederile de lege criticate instituie un ansamblu de garanții procesuale adecvate și suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenței juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecție, potrivit art. 27 alin. (4) din Legea nr. 217/2003, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond și în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecție și citarea obligatorie la soluționarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003 - garanții de natură să asigure respectarea dreptului la apărare. În aceste condiții, prevederile de lege criticate permit părților interesate să beneficieze de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale și înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranța, integritatea fizică și psihică a victimei.

23. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Astfel, ordinul de protecție reprezintă un instrument juridic cu caracter urgent și provizoriu, prin intermediul căruia pot fi luate măsurile necesare, în scopul de a proteja integritatea fizică și psihică a victimei unui act de violență în familie. Modificarea legislativă - potrivit căreia cererile pentru emiterea ordinului de protecție se judecă de urgență și în orice situație soluționarea acestora nu poate depăși un termen de 72 de ore de la depunerea cererii - oferă un mecanism real pentru respectarea principiului celerității, principiu expres conturat atât în art. 2 din Legea nr. 217/2003, cât și în Codul de procedură civilă. Prevederile de lege criticate sunt instituite pentru apărarea unor valori garantate constituțional, precum viața și integritatea fizică și psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce exercitarea dreptului la apărare și accesului liber la justiție poate fi supusă anumitor limitări ori restricții sau ingerințe din partea autorităților publice, dacă au un scop legitim și dacă respectă un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul propus. Astfel, scopul stabilirii principiului soluționării cu celeritate a cererii pentru emiterea ordinului de protecție este protejarea integrității fizice și psihice a victimei, inclusiv pe acelea ale persoanelor vulnerabile, cum ar fi minori sau persoane cu handicap, iar acordarea unor termene mai lungi de soluționare ar determina lipsirea de substanță a dispozițiilor avute de legiuitor vizând înlăturarea stării de pericol. Opțiunea legiuitorului nu a fost de a restrânge accesul liber la justiție, ci exclusiv de protecție a victimei, care să eficientizeze această măsură. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele membre nu au doar obligația negativă de a nu împiedica exercițiul deplin al drepturilor fundamentale, ci și o obligație pozitivă de a lua măsurile necesare pentru garantarea unei protecții efective a acestora (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza A. împotriva Croatiei, paragrafele 76 și 77). Avocatul Poporului mai arată că, în conformitate cu articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu articolul 47 paragraful al doilea din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prevederile de lege criticate instituie un ansamblu de garanții procesuale adecvate și suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenței juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecție, potrivit art. 27 alin. (4) din Legea nr. 217/2003, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond și în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecție și citarea obligatorie la soluționarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003, republicată, garanții de natură să asigure respectarea dreptului la apărare. În aceste condiții, prevederile de lege criticate permit părților interesate să beneficieze de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale și înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranța, integritatea fizică și psihică a victimei unui act de violență în familie. În aceste condiții nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea art. 53 din Constituție, deoarece nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituționale care consacră drepturi sau libertăți fundamentale.

24. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

25. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

26. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 27 alin. (1) și (5) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014. Dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 au fost modificate prin Legea nr. 351/2015 privind modificareaart. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 30 decembrie 2015. În prezent, dispozițiile de lege criticate au următorul conținut:

"

(1) Cererile pentru emiterea ordinului de protecție se judecă de urgență și, în orice situație, soluționarea acestora nu poate depăși un termen de 72 de ore de la depunerea cererii. Cererile se judecă în camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie.

[...]

(5) În caz de urgență deosebită, instanța poate emite ordinul de protecție chiar în aceeași zi, pronunțându-se pe baza cererii și a actelor depuse, fără concluziile părților."

27. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 privind înfăptuirea justiției, precum și celor ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

28. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că scopul Legii nr. 217/2003, astfel cum este prevăzut la art. 1 alin. (1) din aceasta, îl reprezintă ocrotirea și sprijinirea familiei, dezvoltarea și consolidarea solidarității familiale, bazate pe prietenie, afecțiune și întrajutorare morală și materială a membrilor familiei, ceea ce constituie un obiectiv de interes național. Prevenirea și combaterea violenței în familie fac parte din politica integrată de ocrotire și sprijinire a familiei și reprezintă o importantă problemă de sănătate publică, iar, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, statul român elaborează și implementează politici și programe destinate prevenirii și combaterii violenței în familie, precum și protecției victimelor violenței în familie. În vederea realizării acestui obiectiv, Legea nr. 25/2012 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 13 martie 2012, a introdus în Legea nr. 217/2003 capitolul VII "Ordinul de protecție", care, ulterior republicării Legii nr. 217/2003, a devenit capitolul IV. Rațiunea introducerii reglementării privind ordinul de protecție este, așa cum rezultă din Expunerea de motive la Legea nr. 25/2012, crearea unui instrument juridic civil eficient pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, similar cu cele utilizate în alte legislații din Uniunea Europeană, deoarece, în legislația din România, exista doar protecție penală împotriva violenței în familie și care se exercita în condiții foarte restrictive.

29. Curtea reține că reglementările cuprinse în capitolul IV din Legea nr. 217/2003, republicată, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 25/2012, vizează măsurile care se pot lua pe calea ordinului de protecție (art. 23), durata maximă a acestor măsuri (art. 24), procedura de judecată a cererii de emitere a unui ordin de protecție (art. 25-30), procedura de punere în executare a ordinului de protecție (art. 31 și art. 32), procedura revocării ordinului de protecție sau înlocuirea măsurii dispuse (art. 34), cazurile în care instanța va sesiza de îndată autoritatea publică locală cu atribuții privind protecția copilului (art. 35). Astfel, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, "Persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligații sau interdicții: a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate; b) reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei; c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima; d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate; e) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic; f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima; g) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute; h) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora". Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, "Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecție se stabilește de judecător, fără a putea depăși 6 luni de la data emiterii ordinului." Procedura de soluționare a cererii de emitere a ordinului de protecție era prevăzută la art. 27, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 25/2012, și care, la alin. (1) prevedea că "cererile se judecă de urgență, în camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie". Ulterior, prin Legea nr. 351/2015 privind modificarea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, alin. (1) al art. 27 a dobândit conținutul normativ actual, și anume: "Cererile pentru emiterea ordinului de protecție se judecă de urgență și, în orice situație, soluționarea acestora nu poate depăși un termen de 72 de ore de la depunerea cererii. Cererile se judecă în camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie."

30. Curtea reține că, așa cum se precizează în Expunerea de motive a Legii nr. 315/2015, care a introdus obligativitatea soluționării cererii de emitere a unui ordin de protecție în 72 de ore, din Raportul Inspecției judiciare privind aplicarea legislației având ca obiect ordinul de protecție, aprobat de Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii la data de 26 august 2014 (raport care a vizat perioada 12 mai 2012-31 martie 2014, în care pe rolul judecătoriilor din România au fost înregistrate 3.629 de cauze având ca obiect emiterea ordinului de protecție, iar la instanțele de control judiciar s-au înregistrat 676 de astfel de cauze), reiese faptul că au existat unele deficiențe cu privire la celeritatea soluționării cererilor de emitere a ordinelor de protecție, a motivării soluției și a comunicării ordinelor de protecție către structurile din Poliția Română pentru a fi puse în executare. Astfel, potrivit acestui raport, au existat situații în care primul termen de judecată a fost stabilit la un interval foarte mare, "ajungându-se până la 175 de zile", iar procedura simplificată prevăzută de art. 27 alin. (5) din Legea nr. 217/2003 (care prevede posibilitatea soluționării cererii fără citarea părților, chiar și în aceeași zi când a fost depusă, nemaifiind necesare nici măcar concluziile părților) "a fost în rare situații uzitată de către instanțele de judecată". Cu privire la durata de soluționare a cauzelor având ca obiect ordin de protecție, în raport s-a constatat că "practica unor instanțe a dovedit că termenul de urgență are un caracter relativ, lăsat la aprecierea judecătorului, fiind raportat la volumul de activitate al instanței, în general, și al completului învestit cu soluționarea cauzei, în special", iar "durata de soluționare a cauzelor la fond a fost de 1-174 zile, iar în calea de atac a fost cuprinsă între 30-310 zile." Având în vedere acestea, în Expunerea de motive a Legii nr. 351/2015, se precizează că se poate ajunge la situații paradoxale, în care durata de soluționare a dosarului este mai mare decât durata de impunere a ordinului de protecție, lipsind de substanță dispozițiile avute în vedere de legiuitor vizând înlăturarea stării de pericol. Având în vedere constatările cuprinse în raportul întocmit de Inspecția judiciară și aprobat prin Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, precum și reglementările internaționale care susțin necesitatea adoptării unor măsuri concrete care să eficientizeze protecția persoanelor care sunt victime ale violenței domestice, s-a propus modificarea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, în sensul stabilirii unui termen de 72 de ore pentru soluționarea cererii de emitere a ordinului de protecție, menit să echilibreze atât necesitatea evaluării temeinice a dosarului de către instanța de judecată, cât și protejarea victimelor violenței în familie.

31. Curtea observă că, anterior instituirii unui termen maxim de 72 de ore pentru soluționarea cererii de emitere a unui ordin de protecție, modificare adusă dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prin Legea nr. 351/2015, dispozițiile art. 27 au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015, Curtea constatând constituționalitatea acestora. La paragraful 19 al acestei decizii, Curtea a reținut că prevederile Legii nr. 217/2003, supuse controlului de constituționalitate, instituie cu claritate reguli substanțiale și procedurale privind emiterea ordinului de protecție, în cazul persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei. Astfel, măsurile-obligații sau interdicțiile în discuție pot fi dispuse numai printr-o hotărâre judecătorească, au caracter provizoriu, sunt prevăzute pentru a proteja dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică al persoanelor victime ale violenței din partea unui membru al familiei, violență care se manifestă sub formele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 217/2003. De asemenea, Curtea a reținut, la paragraful 20 al acestei decizii, că măsurile sau interdicțiile dispuse au caracter temporar, astfel cum rezultă din art. 24 din Legea nr. 217/2003, potrivit căruia "Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecție se stabilește de judecător, fără a putea depăși 6 luni de la data emiterii ordinului", iar "Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului".

32. În cauza de față, în ceea ce privește critica de neconstituționalitate formulată din perspectiva comparației cu măsurile preventive reglementate de Codul de procedură penală, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât, așa cum a reținut și prin decizia sus-menționată, la paragraful 24, măsurile-obligații sau interdicțiile prevăzute de Legea nr. 217/2003 au o natură juridică distinctă față de măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală, fiind dispuse în scopul înlăturării stării de pericol create printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, menite să confere siguranța victimei și protejarea intereselor sale, fără a putea fi considerate măsuri de natură penală, aplicate față de agresor. Faptul că un subiect de drept este supus unor restricții sau limitări - de a intra ori folosi o anumită locuință, de a interacționa sau de a se apropia de o anumită persoană ori de a se afla într-un loc determinat - nu reprezintă o sancțiune de natură penală și nu reprezintă o încălcare a libertății individuale. Curtea a mai reținut că "dispozițiile Legii nr. 217/2003 reprezintă expresia exigențelor constituționale prevăzute de art. 22 alin. (1) și art. 23 alin. (1) din Legea fundamentală care garantează dreptul persoanei la integritate fizică și psihică și statuează inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei".

33. Curtea constată că, întrucât scopul instituirii ordinului de protecție îl reprezintă protejarea dreptului la viață și la integritate fizică și psihică, sunt valabile considerentele de principiu reținute de Curtea Constituțională, în Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, prin care a stabilit că, potrivit formulărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viață, statuat în art. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reprezintă "regele drepturilor", un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale Convenției. Mai mult, Curtea de la Strasbourg acordă preeminență, în jurisprudența sa, articolului 2, având în vedere faptul că dreptul la viață se bucură de un statut special printre dispozițiile Convenției pe care aceasta le consideră primordiale. Prin urmare, Curtea Constituțională a reținut că dreptul la viață constituie un atribut inalienabil al persoanei și reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi și libertăți garantate de Constituție și de instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât și o funcție obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activității statului, acesta din urmă având obligația de a proteja dreptul fundamental la viață al persoanei. Așadar, instituirea termenului de soluționare de 72 ore pentru cererile de emitere a unui ordin de protecție a avut ca scop protecția persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei.

34. Referitor la invocarea dispozițiilor art. 21 și 24 din Constituție, Curtea reține că autoarele excepției de neconstituționalitate sunt nemulțumite de stabilirea termenului de 72 de ore de judecare a cererii de emitere a ordinului de protecție, ceea ce, în opinia acestora, nu asigură garanțiile dreptului la un proces echitabil și ale dreptului la apărare. Cu privire la aceste critici, Curtea constată că dispozițiile art. 27 din Legea nr. 217/2003 stabilesc procedura de soluționare a cererii de emitere a ordinului de protecție, iar, potrivit art. 126 din Constituție, atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. Prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, paragraful 25, Curtea a reținut că prevederile de lege criticate instituie un ansamblu de garanții procesuale adecvate și suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenței juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecție, potrivitart. 27 alin. (4) din Legea nr. 217/2003, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond și în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecție și citarea obligatorie la soluționarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003 - garanții de natură să asigure respectarea dreptului la apărare. În aceste condiții, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate permit părților interesate să beneficieze de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale și înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranța, integritatea fizică și psihică a victimei.

35. Cât privește critica referitoare la imposibilitatea respectării termenelor de citare a părților, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată, legea oferind suficiente garanții pentru respectarea dreptului la apărare. Astfel, citarea părților se face potrivit regulilor privind citarea în cauze urgente [art. 27 alin. (2) din lege], asistența juridică a persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecție este obligatorie [art. 27 alin. (4) din lege]. Faptul că, potrivit art. 27 alin. (5) din Legea nr. 217/2003, în caz de urgență deosebită, instanța poate emite ordinul de protecție chiar în aceeași zi, pronunțându-se pe baza cererii și a actelor depuse, fără concluziile părților, nu contravine dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la apărare și la dreptul la un proces echitabil, ci dă exigență respectării dreptului la viață și la integritate fizică și psihică a persoanei, aplicându-se doar în caz de urgență "deosebită". Dispozițiile art. 27 alin. (5) din Legea nr. 217/2003 dau eficiență protecției persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, fără de care scopul legii ar fi eludat. Totodată, Curtea reține că judecata cererii de emitere a unui ordin de protecție se face de urgență și cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat, iar, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003, hotărârea prin care se dispune ordinul de protecție este supusă numai apelului, în termen de 3 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor, apelul judecându-se cu citarea părților, iar participarea procurorului este obligatorie.

36. Cu privire la critica de neconstituționalitate privind încălcarea art. 53 din Constituție, referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, Curtea constată că această critică nu poate fi reținută, deoarece, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, la paragrafele 21 și 22, a statuat că prevederile de lege criticate sunt instituite pentru apărarea unor valori fundamentale, precum viața și integritatea fizică și psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce drepturile fundamentale invocate pot fi supuse anumitor limitări ori restricții sau ingerințe din partea autorităților publice, dacă au un scop legitim și dacă respectă un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul propus. În același timp, potrivit dispozițiilor art. 57 din Constituție, "Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți". În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele membre nu au doar obligația negativă de a nu împiedica exercițiul deplin al drepturilor fundamentale, ci și o obligație pozitivă de a lua măsurile necesare pentru garantarea unei protecții efective a acestora (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza A. împotriva Croației, paragrafele 76 și 77).

37. În plus, Curtea reține că instanța de contencios al drepturilor omului a sancționat statele membre ale Convenției, în numeroase cazuri, pentru nerespectarea obligației autorităților de a proteja viața de familie a reclamanților. Astfel, prin Hotărârea din 12 iunie 2008, pronunțată în Cauza Bevacqua și S. împotriva Bulgariei, Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieții de familie), cu motivarea că autoritățile bulgare nu au luat măsurile necesare pentru a-l sancționa și pentru a-l ține sub control pe soțul reclamantei, iar faptul că litigiul dintre reclamantă și soțul său a fost considerat "de natură civilă" nu este compatibil cu obligația autorităților de a proteja viața de familie a reclamanților. De asemenea, prin Hotărârea din 15 septembrie 2009, pronunțată în Cauza E.S. și alții împotriva Slovaciei, Curtea a considerat că statul slovac nu i-a acordat reclamantei protecția imediată necesară împotriva violenței soțului ei, cu încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) și a art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie). Totodată, prin Hotărârea din 30 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza Hajduova împotriva Slovaciei, Curtea reamintește că Slovacia avea obligația de a proteja integritatea fizică și psihică a persoanelor, în special atunci când este vorba despre persoane vulnerabile, mai ales victime ale violenței domestice. Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) în sensul că, deși amenințările fostului soț al reclamantei nu s-au tradus în acte concrete de violență după eliberarea sa din spital, temerile acesteia privind punerea amenințărilor în practică erau întemeiate, iar autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de a-l reține pentru a urma un tratament psihiatric. Prin Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Kalucza împotriva Ungariei, Curtea a reținut încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), în măsura în care autoritățile maghiare nu au luat suficiente măsuri pentru a o proteja pe reclamantă împotriva violențelor fostul ei partener, în ciuda plângerilor penale formulate împotriva acestuia pentru violență, a cererilor repetate pentru pronunțarea unui ordin de instituire a anumitor restricții și în ciuda deschiderii unei proceduri civile pentru evacuarea acestuia din apartament. Recent, prin Hotărârea din 2 martie 2017, pronunțată în Cauza Talpis împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, prin neluarea unor măsuri prompte cu privire la plângerea depusă de reclamantă, autoritățile naționale au lipsit plângerea de orice efect, creând o situație de nepedepsire, care a condus la reluarea actelor de violență. Astfel autoritățile naționale au eșuat în respectarea obligației de a proteja dreptul la viață.

38. Referitor la critica de neconstituționalitate privind încălcarea art. 124 din Constituție, Curtea constată că și aceasta este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate, care stabilesc un termen maxim de 72 de ore de la înregistrare pentru soluționarea cererii de emitere a unui ordin de protecție, nu afectează în niciun fel principiul înfăptuirii justiției în numele legii și nici independența judecătorilor.

39. În final, cu privire la susținerea autoarei excepției din Dosarul nr. 73D/2016, potrivit căreia nici proiectul de lege care transpune Directiva privind ordinul european de protecție nu stabilește un termen de soluționare a cauzei, Curtea reține că Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecție, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 20 iulie 2016, care transpuneDirectiva 2011/99/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind ordinul european de protecție, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 338 din 21 decembrie 2011, prevede la art. 13 ("Procedura privind recunoașterea ordinului european de protecție") alin. (3) că "Judecata se face de urgență, în camera de consiliu, de un complet format dintr-un singur judecător, cu citarea persoanei protejate, a persoanei care reprezintă un pericol și a procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cauzei."Art. 13 se referă, astfel, la cererea de recunoaștere a unui ordin european de protecție emis de statul membru în care a fost dispusă o măsură de protecție.

40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 1.715/300/2016, de Judecătoria Brăila - Secția civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 946/196/2016, de Judecătoria Zărnești, din oficiu, în Dosarul nr. 242/338/2016, de Judecătoria Piatra-Neamț, din oficiu, în Dosarul nr. 1.610/279/2016, și de Carmen Mariana Pascu în Dosarul nr. 5.300/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 București și constată că dispozițiile art. 27 alin. (1) și (5) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția civilă, Judecătoriei Brăila - Secția civilă, Judecătoriei Zărnești, Judecătoriei Piatra-Neamț și Judecătoriei Sectorului 4 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 martie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean
;
se încarcă...