Înalta Curte de Casație și Justiție - ÎCCJ

Decizia nr. 2/2017 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție referitor la "admisibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecății, pronunțate de instanțele de apel, în situația în care apelul este ultima cale de atac"

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 10.03.2017

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pagina 1 din 2

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  

COMPLETUL COMPETENT SÃ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 22/2016

Iulia Cristina Tarcea - președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului
Lavinia Curelea - președintele delegat al Secției I civile
Eugenia Voicheci - președintele Secției a II-a civile
Ionel Barbă - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal
Ionuț Mihai Matei - pentru președintele Secției penale
Nicoleta Țăndăreanu - judecător la Secția I civilă
Nina Ecaterina Grigoraș - judecător la Secția I civilă
Mirela Vișan - judecător la Secția I civilă
Bianca Elena Țăndărescu - judecător la Secția I civilă
Florentin Sorin Drăguț - judecător la Secția I civilă
Simona Gina Pietreanu - judecător la Secția I civilă
Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secția I civilă
Doina Popescu - judecător la Secția I civilă
Valentina Vrabie - judecător la Secția a II-a civilă
Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secția a II-a civilă
Ruxandra Monica Duță - judecător la Secția a II-a civilă
Constantin Brânzan - judecător la Secția a II-a civilă
Mirela Polițeanu - judecător la Secția a II-a civilă
Nela Petrișor - judecător la Secția a II-a civilă
Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secția a II-a civilă
Virginia Florentina Duminecă - judecător la Secția a II-a civilă
Adriana Elena Gherasim - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
Florentina Dinu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
Silvia Cerbu - judecător la Secția penală
Simona Elena Cîrnaru - judecător la Secția penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 22/2016 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Diana Berlic.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție referitor la "admisibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecății, pronunțate de instanțele de apel, în situația în care apelul este ultima cale de atac".

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, că a fost depus raportul întocmit de judecătorii- raportori, precum și punctul de vedere al procurorului general.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, acordă cuvântul doamnei procuror Diana Berlic asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Diana Berlic solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că procurorul general apreciază ca fiind în litera și spiritul legii orientarea jurisprudențială potrivit căreia exercitarea căii de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecății, pronunțate de instanțele de apel, în situația în care apelul este ultima cale de atac, este admisibilă.

În favoarea acestei soluții invocă un argument de evoluție legislativă, pornind de la prevederile art. 244 din Codul de procedură civilă din 1865, care nu reglementau în mod explicit nici actul prin care instanța dispunea suspendarea și nici calea de atac; prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă s-a introdus art. 2441, prin care s-a prevăzut că, în toate cazurile, asupra suspendării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat. Prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, dispozițiile art. 2441 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 au fost modificate, în sensul că au fost exceptate de la calea de atac a recursului încheierile pronunțate în recurs. În sfârșit, art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă a statuat în sensul că asupra suspendării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară, fiind exceptate, în mod expres, încheierile prin care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție. Sinteza evoluției legislative în materie vine să conducă la concluzia că recursul este admisibil atât atunci când acesta este exercitat împotriva încheierilor de suspendare pronunțate de instanțele de recurs (cu excepția Înaltei Curți de Casație și Justiție), cât și împotriva încheierilor de suspendare a judecății pronunțate de instanțele de apel, atunci când apelul este ultima cale de atac.

De asemenea invocă argumente desprinse din interpretarea literală a dispozițiilor art. 414 din Codul de procedură civilă, argumente rezultate din interpretarea sistematică a textului de lege și argumente ce decurg din analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei hotărâri de unificare a practicii, în sensul arătat.

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

1. La data de 27 septembrie 2016, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii privind "admisibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecății, pronunțate de instanțele de apel, în situația în care apelul este ultima cale de atac".

II. Obiectul recursului în interesul legii

2. Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că în practica instanței supreme nu există un punct de vedere unitar cu privire la soluția admisibilității recursului exercitat împotriva încheierii de suspendare a judecății cauzei, pronunțate de o curte de apel, în cazul în care această instanță judecă apelul ca ultimă cale de atac.

3. Unele completuri de judecată au respins ca inadmisibil recursul astfel exercitat, apreciind că, fiind în prezența unui incident procedural, hotărârii prin care acesta se soluționează îi este aplicabil regimul juridic al hotărârilor pronunțate de acea instanță, inclusiv în privința căilor de atac, legiuitorul neintenționând vreo derogare în ceea ce privește admisibilitatea căii de atac în situația în care hotărârea de fond nu este supusă recursului.

4. Dimpotrivă, alte completuri au reținut că recursul este admisibil, întrucât norma cuprinsă în art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă nu face distincție după cum încheierea de suspendare a judecății este pronunțată într-o cauză în care hotărârea care finalizează procesul este sau nu definitivă.

III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

5. Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Codul de procedură civilă

Art. 414. "Hotărârea de suspendare.

(1) Asupra suspendării judecării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă.

(2) Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului."

IV. Examenul jurisprudențial

6. Într-o primă opinie s-a apreciat că este inadmisibil recursul formulat împotriva încheierii de suspendare a judecății cauzei, pronunțate de o curte de apel, în cazul în care această instanță judecă în ultimă cale de atac.

7. În argumentarea acestei opinii s-a reținut că, potrivit prevederilor art. 124 alin. (2) din Codul de procedură civilă, incidentele procedurale se soluționează de instanța în fața căreia se invocă, astfel încât hotărârilor prin care acestea se soluționează le este aplicabil, ca regulă, regimul juridic al hotărârilor pronunțate de acea instanță, inclusiv în privința căilor de atac, respectiv a condițiilor și termenelor prevăzute de lege pentru declararea căilor de atac, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, ceea ce înseamnă că derogările trebuie să fie expres prevăzute de lege.

Art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce reglementează hotărârea dată asupra suspendării judecății, conține o excepție de la principiul accesorium sequitur principale, în ceea ce privește regimul juridic al căii de atac în privința acestui incident procedural, astfel încât, fiind o normă de excepție, este de strictă interpretare și aplicare.

Derogarea instituită prin această normă privește exclusiv calea de atac - în sensul că este vorba despre recurs, chiar dacă hotărârea asupra fondului este susceptibilă de apel - și posibilitatea exercitării separate a acesteia [ca derogare de la dispozițiile art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă].

Legiuitorul nu a intenționat însă vreo derogare în privința termenului de exercitare a căii de atac, dar nici în ceea ce privește admisibilitatea căii de atac în situațiile în care hotărârea de fond nu este supusă apelului sau recursului. O asemenea excepție ar fi trebuit expres prevăzută, astfel cum legiuitorul a procedat în cazul altor incidente procedurale [de exemplu, în cazul recuzării, prin dispozițiile art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă], ceea ce nu s-a întâmplat în ipoteza suspendării judecății.

Ca atare, în absența unei derogări exprese, nu se poate considera că recursul este admisibil și în acele situații în care hotărârea de fond este definitivă.

De asemenea s-a mai reținut că art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare, prevede că: "Secția I civilă, Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel".

În consecință, nici acest temei din legea specială nu ar permite reținerea caracterului admisibil al recursului, întrucât, pe de o parte, încheierea de suspendare a soluționării apelului nu este o hotărâre nedefinitivă, iar, pe de altă parte, o hotărâre judecătorească (încheierea de suspendare) nu poate fi calificată drept un act judecătoresc, de orice natură, teza finală a textului citat fiind alternativă ipotezei hotărârii nedefinitive și, prin urmare, aplicabilă situațiilor în care obiectul recursului este un alt act al instanței decât o hotărâre judecătorească nedefinitivă (conform art. 424 din Codul de procedură civilă, hotărârile judecătorești sunt sentințe, decizii ori încheieri).

8. În acest sens sunt deciziile Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 126 din 22 ianuarie 2016 (cu opinie separată în sensul admisibilității căii de atac și a constatării nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă), nr. 1.311 din 15 mai 2015, nr. 2.405 din 26 septembrie 2014, precum și Decizia Secției a II-a civile nr. 2.550 din 10 decembrie 2015, prin care a fost respins ca inadmisibil recursul formulat împotriva încheierii prin care fusese suspendată judecata apelului.

9. Într-o altă opinie s-a statuat în sensul că recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunțată de instanța de apel într-o cauză în care hotărârea ce urma a se da asupra fondului este sau nu definitivă.

10. În argumentarea celei de-a doua opinii s-a reținut că recursul împotriva unei încheieri de suspendare a judecății cauzei pronunțate de o judecătorie, un tribunal sau o curte de apel este admisibil, indiferent dacă procesul se finalizează cu o hotărâre nedefinitivă sau definitivă, întrucât norma cuprinsă în art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă nu face distincție după cum încheierea de suspendare a judecății este pronunțată într-o cauză în care hotărârea care finalizează procesul este sau nu definitivă.

Textul reglementează o singură excepție de la regula posibilității atacării separate a încheierii de suspendare a judecății cauzei. Potrivit art. 414 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, numai când suspendarea judecății a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție hotărârea este definitivă, iar recursul declarat împotriva unei încheieri de suspendare a judecății cauzei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție este inadmisibil.

Prin urmare, art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede expres și neechivoc că măsura suspendării judecării oricărui proces, cu excepția celui care se desfășoară în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, este supusă căii de atac a recursului, ce poate fi exercitat în mod separat.

Voința legiuitorului de a reglementa expres o cale de atac împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului este justificată de necesitatea de a supune cenzurii instanței superioare orice prelungire de natură a afecta termenul rezonabil de soluționare a cauzei, componentă a dreptului la un proces echitabil, la care face referire art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Regula, în ceea ce privește calea de atac împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului, instituită de art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, este aceea că încheierea poate fi atacată cu recurs, în mod separat, de hotărârea care se pronunță pe fondul cauzei, la instanța ierarhic superioară, singura excepție de la această regulă fiind menționată în teza a II-a a aceluiași alineat.

Criteriile de identificare a instanței competente a se pronunța asupra incidentului procedural al suspendării procesului și asupra recursului declarat împotriva încheierii pronunțate de această instanță sunt exprimate neechivoc în cuprinsul art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motiv pentru care acest articol trebuie interpretat potrivit principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus.

O interpretare sistematică a art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă, realizată în scopul limitării căii de atac a recursului în funcție de căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârii care se va pronunța în procesul în care s-a ivit incidentul procedural al suspendării, se îndepărtează de la scopul urmărit de legiuitor și adaugă la lege.

De vreme ce legiuitorul a prevăzut expres în art. 414 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă că nu este deschisă calea de atac a recursului în cazul în care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi primită nicio altă interpretare menită să lărgească interdicția de a exercita recurs.

Totodată, s-a mai reținut că nici art. 124 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu limitează aplicarea art. 414 alin. (1) din același cod, întrucât nu stabilește o interdicție expresă de formulare a recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus sau menținut suspendarea cursului procesului, ci se referă doar la competența de soluționare a incidentelor procedurale (în categoria cărora intră și suspendarea procesului).

Mai mult, textul art. 414 din Codul de procedură civilă dă competența de soluționare a recursului în favoarea instanței ierarhic superioare celei menționate în art. 124 alin. (2) din același cod, deci vine în completarea acestui articol, astfel că nu există niciun argument care să susțină concluzia că art. 124 alin. (2) din Codul de procedură civilă ar limita în vreun mod aplicabilitatea art. 414 din Codul de procedură civilă.

Altfel spus, art. 124 alin. (2) și art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă reglementează competența de soluționare a cererii de suspendare a procesului, respectiv a recursului declarat împotriva încheierii prin care se dispune această măsură. Prin urmare, nu există niciun argument care să susțină concluzia că încheierilor care soluționează incidentele procedurale le este aplicabil, ca regulă, regimul juridic al hotărârilor pronunțate pe fond de acea instanță, inclusiv în privința căilor de atac, și care să atragă aplicarea în cauză a principiului accesorium sequitur principale.

Nici art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede o astfel de posibilitate.

De vreme ce în noțiunea de "hotărâre", la care se referă prima teză a acestui articol, intră și încheierile, astfel cum sunt enumerate în art. 424 alin. (5) din Codul de procedură civilă, iar art. 414 alin. (1) instituie o cale de atac explicită pentru ipoteza întreruperii cursului judecății în ipoteza suspendării acestuia, teza a II-a a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, cu modificările și completările ulterioare, nu este aplicabilă.

Prin urmare, art. 21 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu împiedică formularea recursului împotriva încheierilor prin care se suspendă cursul procesului pendinte în fața instanțelor care vor pronunța pe fond hotărâri definitive.

11. În acest sens sunt deciziile Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 138 din 16 ianuarie 2015 (cu opinie separată în sensul respingerii ca inadmisibil a recursului), nr. 1.305 din 15 mai 2015 (cu opinie separată în sensul respingerii ca inadmisibil a recursului), nr. 1.306 din 15 mai 2015 (cu opinie separată în sensul respingerii ca inadmisibil a recursului).

12. De asemenea, în jurisprudența Secției I civile au fost identificate decizii prin care au fost soluționate recursurile formulate împotriva încheierilor pronunțate de curțile de apel, prin care fusese dispusă măsura suspendării cauzei - fără însă a fi dezvoltate motive în favoarea admisibilității recursului, acest aspect rezultând implicit din însuși faptul analizării pe fond a criticilor invocate. În acest sens sunt deciziile nr. 41 din 19 ianuarie 2016, nr. 180 din 28 ianuarie 2016, prin care recursurile au fost respinse ca nefondate, și deciziile nr. 271 din 27 ianuarie 2015, nr. 721 din 12 martie 2015, nr. 787 din 18 martie 2015, nr. 1.083 din 23 aprilie 2015, nr. 1.444 din 28 mai 2015, nr. 1.445 din 28 mai 2015, nr. 2.070 din 7 octombrie 2015, prin care recursurile au fost admise, încheierile recurate fiind casate și trimise cauzele curților de apel în vederea continuării judecății.

13. Totodată, în jurisprudența Secției a II-a civile au fost identificate deciziile nr. 1.562 din 5 iunie 2015, nr. 1.253 din 6 mai 2015, nr. 1.682 din 17 iunie 2015, nr. 2.285 din 10 noiembrie 2015, prin care recursul a fost admis, fiind casată încheierea curții de apel și trimisă cauza pentru continuarea judecății, sau respins ca nefondat prin deciziile nr. 592 din 17 martie 2016, nr. 323 din 11 februarie 2016, nr. 1.821 din 16 septembrie 2015, nr. 1.778 din 25 iunie 2015.

14. La nivelul Secției de contencios administrativ și fiscal a fost identificată Decizia nr. 1.359 din 22 aprilie 2016, prin care a fost respins ca nefondat recursul formulat împotriva încheierii prin care curtea de apel dispusese suspendarea judecării recursului, nediscutându-se însă aspecte legate de admisibilitatea/inadmisibilitatea căii de atac declarate împotriva hotărârii de suspendare pronunțate de curtea de apel.

V. Jurisprudența Curții Constituționale

15. În urma verificărilor efectuate nu s-au identificat decizii pronunțate de Curtea Constituțională cu privire la textul de lege în discuție.

16. Instanța de contencios constituțional s-a pronunțat însă asupra constituționalității dispozițiilor art. 2441 din Codul de procedură civilă din 1865, prin Decizia nr. 324 din 26 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 20 decembrie 2002. Analizând reglementarea diferită a posibilității atacării cu recurs a încheierilor de respingere a cererii de suspendare, față de încheierile de admitere a cererii de suspendare, Curtea Constituțională a constatat că reglementarea nu contravine principiului constituțional al liberului acces la justiție și nici nu instituie vreo discriminare, deoarece cele două tipuri de încheieri pronunțate au finalitate diferită, producând efecte diferite. Cum în situația în care se respinge cererea de suspendare a judecății aceasta continuă, este evidentă grija legiuitorului de a nu întârzia judecarea cauzei, prin judecarea separată a căii de atac împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare. Potrivit practicii sale constante, Curtea Constituțională a reținut că principiul egalității și nediscriminării nu are semnificația introducerii unei uniformizări a soluțiilor legislative, fiind posibilă aplicarea unor tratamente juridice diferite în cazurile în care aceasta se justifică în mod obiectiv și rațional.

VI. Doctrina

În doctrină s-au exprimat opinii diferite.

17. Astfel, într-o primă opinie s-a susținut că, în aplicarea principiului accesorium sequitur principale, încheierea premergătoare poate fi supusă controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare numai în măsura în care legea prevede o cale de atac pentru hotărârea de fond. Așadar, încheierea prin care s-a suspendat judecata este supusă recursului numai dacă hotărârea asupra fondului ar fi, la rândul său, supusă apelului sau recursului. De asemenea s-a arătat că, indiferent de calea de atac ce ar putea fi exercitată împotriva hotărârii finale, încheierea de suspendare este susceptibilă numai de recurs, nu și de apel.

18. Într-o altă opinie s-a susținut că sunt susceptibile de recurs toate încheierile de suspendare, indiferent dacă sunt pronunțate de instanța de fond, de instanța de apel ori de instanța de recurs, exceptând încheierile de suspendare pronunțate de instanța supremă, care sunt definitive. Recursul a fost considerat singura cale atac, indiferent de calea de atac prevăzută de lege împotriva hotărârii finale din acel proces.

VII. Opinia Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție

19. Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a prezentat un punct de vedere asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.

VIII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

20. Rezumând cele două orientări jurisprudențiale conturate în practica instanțelor, procurorul general a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii opinia conform căreia exercitarea căii extraordinare de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecății, pronunțate de instanțele de apel, în situația în care apelul este ultima cale de atac, este admisibilă, pentru următoarele considerente:

- din analiza în timp a dispozițiilor procesual civile ce au reglementat procedura suspendării judecării procesului rezultă că recursul este admisibil atât atunci când este exercitat împotriva încheierilor de suspendare pronunțate de către instanțele de recurs (cu excepția Înaltei Curți de Casație și Justiție), cât și, a fortiori, împotriva încheierilor de suspendare a judecății pronunțate de instanțele de apel, atunci când apelul este ultima cale de atac;

- din interpretarea literală a dispozițiilor art. 414 din Codul de procedură civilă rezultă că acestea prevăd în mod expres și neechivoc că măsura suspendării judecării oricărui proces, cu excepția celui care se desfășoară în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, este supusă căii de atac a recursului; această concluzie rezultă și din interpretarea per a contrario a tezei a II-a a alin. (1) din textul de lege analizat;

- din analiza sistematică a dispozițiilor art. 414 din Codul de procedură civilă, prin raportare și la celelalte norme procesual civile în materie, decurgând fie din același cod, fie din legi speciale, rezultă că incidentul procedural al suspendării judecății se soluționează de instanța în fața căreia se invocă, deci inclusiv de către instanța de recurs sau apel, atunci când apelul este ultima cale de atac și când incidentul este invocat pentru prima dată în acest stadiu procesual; încheierea prin care instanța se pronunță asupra acestui incident poate fi atacată cu recurs, cu excepția situației în care a fost dispusă de către Înalta Curte de Casație și Justiție;

- din analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la dispozițiile art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se apreciază că întreruperea cursului judecății și, deci, a soluționării procesului, indiferent de faza procesuală în care acest incident a intervenit, nu poate rămâne în afara controlului judecătoresc; voința legiuitorului de a reglementa expres o cale de atac împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului este justificată de necesitatea de a supune cenzurii instanței superioare legalitatea prelungirii, de natură a afecta termenul rezonabil de soluționare a cauzei, componentă a dreptului la un proces echitabil, la care face referire art. 6 din Convenție.

IX. Opinia judecătorilor-raportori

21. Constatând admisibilitatea recursului în interesul legii, în raport cu dispozițiile art. 514-515 din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, precum și împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunțată de instanță într-o cauză în care hotărârea ce urmează a se da asupra fondului este sau nu definitivă.

X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

Asupra admisibilității recursului în interesul legii

22. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate referitoare la titularul sesizării și existența unei practici neunitare, dovedită prin hotărâri judecătorești definitive, anexate cererii, prevăzute de dispozițiile art. 514-515 din Codul de procedură civilă.

23. Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că în practica instanței supreme nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului împotriva încheierilor prin care a fost suspendat cursul judecății, pronunțate de curțile de apel, în situația în care apelul este ultima cale de atac. Sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost însoțită exclusiv de hotărâri judecătorești ale acestei instanțe.

24. Art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă dispune: "Curțile de apel judecă: (...) 2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță (...) ".

25. Se observă însă că, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele judecă " (...) 2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță; (...) ", hotărârile date în apel putând fi definitive, astfel încât problema identificată prin sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție se poate ivi și în fața completelor de judecată din cadrul curților de apel învestite cu judecarea recursurilor exercitate împotriva încheierilor de suspendare a judecății cauzei pronunțate de tribunale, ca instanțe de apel.

26. De asemenea trebuie relevată și ipoteza în care judecătoriile, tribunalele și curțile de apel soluționează cereri de reexaminare, soluțiile acestora fiind definitive și în care se poate pune problema suspendării judecării cererii de reexaminare și a posibilității atacării cu recurs a încheierii de suspendare.

27. În acest context, astfel cum a statuat în jurisprudența sa anterioară Înalta Curte de Casație și Justiție1, raportat la obiectul oricărui recurs în interesul legii, și anume interpretarea și aplicarea unor prevederi legale sau a unor principii de drept ce au generat o practică neunitară, dezlegarea dată în condițiile art. 514-518 din Codul de procedură civilă în acest cadru trebuie să aibă aceeași finalitate ori de câte ori instanțele judecătorești sunt chemate să interpreteze și să aplice același text de lege, în situația de față art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

1 Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015.

28. Ca atare, întrucât hotărârile judecătorești atașate sesizării nu reflectă o interpretare și aplicare unitară a dispozițiilor mai sus citate, nu are relevanță dacă această situație subzistă doar în privința hotărârilor pronunțate de curțile de apel care judecă în ultimă instanță, recursul în interesul legii urmând să producă efecte în toate cazurile în care se soluționează căile de atac întemeiate pe dispozițiile art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

29. Se constată că este îndeplinită condiția de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzută de art. 514 din Codul de procedură civilă, referitoare la titularul sesizării - Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

30. De asemenea este îndeplinită și condiția de admisibilitate prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, deoarece din cuprinsul hotărârilor judecătorești anexate sesizării formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție reiese existența unei practici neunitare asupra problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii.

Asupra fondului sesizării cu recurs în interesul legii

31. Prealabil analizei problemei de drept ce a generat o practică neunitară, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii apreciază că este utilă prezentarea evoluției în timp a dispozițiilor procesual civile ce au reglementat procedura suspendării judecării procesului.

32. Astfel, în Codul de procedură civilă din 1865, instituția suspendării judecății era reglementată de prevederile art. 242-245, și anume:

"

Suspendarea judecății

Art. 242:

"

Instanța va suspenda judecata:

1. când amândouă părțile o cer;

2. dacă niciuna din părți nu se înfățișează la strigarea pricinii.

Cu toate acestea pricina se judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă.";


Pentru a vedea documentul fără paginare, ai nevoie de un abonament Lege5!

;
se încarcă...