Curtea Constituțională

Decizia nr. 617/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. 4 fraza întâi teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 12.01.2017

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

Valer Dorneanu - președinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Rieger Samuel în Dosarul nr. 1.480/1/2015/a5 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.611D/2015.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 4 octombrie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa, și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea a respins cererea de transmitere către autorul excepției a înregistrării ședinței de judecată și, la cererea autorului excepției de neconstituționalitate, a amânat pronunțarea asupra cauzei, în vederea depunerii de concluzii scrise de către autorul excepției, pentru data de 11 octombrie 2016, când a pronunțat prezenta decizie.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 22 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.480/1/2015/a5, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865. Excepția a fost invocată într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de strămutare a judecării procesului civil ce formează obiectul Dosarului nr. 13.915/306/2012* al Tribunalului Sibiu.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că reglementarea potrivit căreia hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare este neconstituțională, deoarece, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanțele naționale trebuie să își motiveze hotărârile. Invocă în acest sens, printre altele, Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, Hotărârea din 31 martie 2009, pronunțată în Cauza Rache și Ozon împotriva României, Hotărârea din 8 iunie 2006, pronunțată în Cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 4 martie 2008, pronunțată în Cauza Emil Burzo împotriva României, Hotărârea din 15 martie 2007, pronunțată în Cauza Gheorghe împotriva României, precum și Hotărârea din 21 iulie 2009, pronunțată în Cauza Luka împotriva României, precum și Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Boldea împotriva României.

5. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, soluția legislativă adoptată, de a lăsa la latitudinea completului admiterea cererii de strămutare, fără motivare, nerelevând nicio contradicție cu textul din Constituție privind egalitatea cetățenilor în fața legii. Prerogativa respectivă permite completului de judecată ca, în funcție de motivele de strămutare invocate, de seriozitatea și credibilitatea lor, să aprecieze asupra strămutării, pentru a se evita o soluționare părtinitoare, neputând fi relevată nicio situație de încălcare a principiului constituțional al egalității în fața legii. Invocă în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 65 din 11 februarie 2014. În privința contradicției cu dispozițiile art. 20 din Constituție, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în ceea ce privește faptul că hotărârea asupra strămutării nu este motivată și nu este supusă niciunei căi de atac, instanța apreciază că, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituție, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili mijloacele prin care se asigură o bună administrare a justiției, prin instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile în exercitarea drepturilor procesuale, în vederea asigurării judecării procesului în mod echitabil și într-un termen rezonabil. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, în opinia instanței, acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece aceste prevederi se referă la apărarea unor drepturi cu caracter civil prevăzute de Convenție, nefiind aplicabile procedurii de judecare a cererii de strămutare a cauzei. În concluzie, nu se relevă nicio contradicție între textul art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă și dispozițiile constituționale invocate. Lipsa obligativității motivării hotărârilor judecătorești pronunțate în cererile de strămutare sau faptul că acestea nu pot fi atacate prin vreo cale de atac ordinară sau extraordinară nu relevă nicio contradicție cu principiul constituțional al realizării justiției și al pronunțării hotărârilor judecătorești, în numele legii, iar nu în baza unor considerente exterioare legii în vigoare, având în vedere și art. 126 alin. (2) din Constituție.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care invocă deciziile Curții Constituționale nr. 65 din 11 februarie 2014, nr. 56 din 21 februarie 2002 și nr. 79 din 8 februarie 2007, prin care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor de lege criticate.

8. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Invocă în acest sens deciziile Curții Constituționale nr. 65 din februarie 2014 și nr. 261 din 22 februarie 2011, prin care s-a reținut că strămutarea este un incident procedural cu privire la instanța sesizată, care urmărește asigurarea unor condiții optime pentru desfășurarea activității de judecată, înlăturând orice suspiciune legată de nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea cauzelor deduse judecății. Ca atare, pronunțarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât, în vederea împiedicării tergiversării soluționării aspectelor ce privesc drepturile și obligațiile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecății, legiuitorul a instituit o procedură simplificată de judecată, ce implică judecarea cererii de strămutare în camera de consiliu, cu citarea părților, dând expresie în acest fel principiului contradictorialității și al respectării dreptului la apărare. Ca atare, prin hotărârea de strămutare nu se judecă fondul cauzei, ci numai asigurarea condițiilor referitoare la nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea litigiului, condiții de care beneficiază toate părțile, indiferent de calitatea lor procesuală. În ceea ce privește faptul că hotărârea ce se dă asupra strămutării nu este motivată și nu este supusă niciunei căi de atac, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituție, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili mijloacele prin care se asigură o bună administrare a justiției, prin instituirea unor reglementări care să asigure judecarea procesului în mod echitabil și într-un termen rezonabil.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, cererile, memoriile, înscrisurile depuse la dosar de autorul excepției, constând în copii ale actelor din dosarele aflate pe rolul instanțelor judecătorești în care acesta este parte, cererea depusă la dosar la data de 26 septembrie 2016, prin care autorul invocă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 47/1992, notele scrise ale autorului excepției depuse în replică la punctele de vedere exprimate de autorități, la raportul întocmit în cauză și la fișa reactualizată privind legislația internă și jurisprudența Curții Constituționale, memoriul final și concluziile depuse la dosar de autorul excepției, împreună cu înscrisurile atașate, punctul de vedere al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților transmis la dosar, notele scrise depuse la dosar de autorul excepției privind replica la punctul de vedere al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, concluziile scrise finale ale autorului excepției, precum și toate celelalte înscrisuri depuse la dosar de autorul excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, cu următorul conținut: "Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și nu este supusă niciunei căi de atac. Ea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare urmează să fie păstrate." Însă, analizând motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că autorul acesteia invocă numai neconstituționalitatea dispozițiilor art. 40 alin. 4 fraza întâi teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865, astfel încât obiect al excepției de neconstituționalitate îl reprezintă aceste din urmă prevederi legale, potrivit cărora: "Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare [...]." Deși prevederile art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate începând cu data de 15 februarie 2013 prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, acestea continuă să își producă efectele juridice în cauza dedusă judecății, deoarece, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în apl icare a Legi i nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, "Dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare", iar procesul a fost început în anul 2012. Astfel, în acord cu jurisprudența Curții (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), potrivit căreia "sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare", Curtea urmează a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. 4 fraza întâi teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865.

12. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 124 alin. (1) și (3) privind înfăptuirea justiției. De asemenea invocă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

13. Cu privire la cererea autorului excepției de neconstituționalitate depusă la dosar la data de 26 septembrie 2016 prin care invocă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că nu poate primi aceste susțineri, întrucât ele au fost formulate ulterior sesizării Curții. Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a Curții îl reprezintă încheierea instanței judecătorești, iar litigiul constituțional se desfășoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părți. Prin urmare, nu poate fi primită cererea prin care se invocă o nouă excepție de neconstituționalitate, ulterior încheierii de sesizare, direct în fața Curții Constituționale. (A se vedea în același sens, de exemplu, Decizia nr. 1.054 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013). Curtea nu poate primi nici celelalte solicitări ale autorului excepției formulate prin înscrisul intitulat "Concluzii și replici finale" transmis la dosar la data de 10 octombrie 2016, ulterior închiderii dezbaterilor, și precizează că ședințele de deliberări nu sunt înregistrate, întrucât, potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deliberarea se face în secret.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. 4 fraza întâi teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra acelorași dispoziții de lege, criticate din motive similare, prin Decizia Curții Constituționale nr. 65 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 29 aprilie 2014. Curtea a reținut că strămutarea este un incident procedural cu privire la instanța sesizată, care urmărește asigurarea unor condiții optime pentru desfășurarea activității de judecată, înlăturând orice suspiciune legată de nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea cauzelor deduse judecății. Ca atare, pronunțarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât, în vederea împiedicării tergiversării soluționării aspectelor ce privesc drepturile și obligațiile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecății, legiuitorul a instituit o procedură simplificată de judecată, ce implică judecarea cererii de strămutare în camera de consiliu, cu citarea părților, dând expresie în acest fel principiului contradictorialității și al respectării dreptului la apărare.

15. În ceea ce privește faptul că hotărârea ce se dă asupra strămutării nu este motivată, Curtea a reținut, prin aceeași decizie că, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili mijloacele prin care se asigură o bună administrare a justiției, prin instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile în exercitarea drepturilor procesuale, în vederea asigurării judecării procesului în mod echitabil și într-un termen rezonabil.

16. Prin aceeași decizie, cu privire la dispozițiile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a reținut că acestea nu sunt incidente în cauză, având în vedere că aceste dispoziții convenționale se referă la apărarea unor drepturi cu caracter civil prevăzute de Convenție, nefiind aplicabile procedurii de judecare a cererii de strămutare a cauzei.

17. Întrucât criticile de neconstituționalitate din prezenta cauză privesc aspecte similare cu cele relevate în jurisprudența Curții și având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței acesteia, considerentele și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

18. În plus, cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de autorul excepției, Curtea reține că în toate hotărârile menționate de acesta (unele dintre ele fiind pronunțate în cauze penale) a fost constatată încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție, printre altele, din cauză că instanțele române nu au răspuns în niciun fel argumentelor părților prin hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță sau în căi de atac, așadar, hotărâri prin care s-a soluționat fondul litigiului, nicidecum o cerere de strămutare a cauzei. Astfel, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Albert împotriva României, prin Hotărârea din 16 februarie 2010, paragraful 37, "dacă art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acesta nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil necesită ca o instanță internă care nu și-a motivat decizia, fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță inferioară, fie prin alt mod, să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Helle împotriva Finlandei, 19 decembrie 1997, pct. 60, Culegere de decizii și hotărâri 1997-VIII)."

19. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea reține că, așa cum a statuat în mod constant în jurisprudența sa, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. (A se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, pronunțarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât soluția legislativă diferită referitoare la motivarea hotărârii asupra strămutării - potrivit căreia "Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare" - nu încalcă principiul egalității în fața legii, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale.

20. Cât privește pretinsa încălcare a art. 124 din Constituție, Curtea reține că această critică nu este întemeiată, deoarece, potrivit normei constituționale invocate, justiția se înfăptuiește în numele legii, justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Or, faptul că dispoziția de lege criticată prevede că hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare nu poate să conducă la încălcarea principiului înfăptuirii justiției în numele legii și al unicității, imparțialității și egalității justiției pentru toți, de vreme ce hotărârea asupra strămutării rezolvă un incident procedural cu privire la instanța sesizată, iar nu fondul cauzei. Faptele asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța competentă să judece cererea de strămutare nu țin de pricina însăși, ci de asigurarea condițiilor pe care le implică art. 37 din Codul de procedură civilă, respectiv nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea pricinii, condiții care vizează toate părțile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală. Astfel cum a reținut Curtea în jurisprudența sa, cererea de strămutare formează obiectul unei judecăți distincte și se adresează instanței competente, potrivit art. 39 din Codul de procedură civilă din 1865, care, soluționând acest incident procedural, se desesizează în mod definitiv. În situația în care instanța a dispus strămutarea, prin hotărârea pronunțată va arăta și în ce măsură actele îndeplinite înainte de strămutare urmează a fi păstrate. (A se vedea în acest sens Decizia nr. 1.108 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, și Decizia nr. 261 din 22 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 16 mai 2011.)

21. De altfel, Curtea observă că și în noua reglementare art. 144 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat, prevede că hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și este definitivă.

22. În final, Curtea reține că celelalte aspecte invocate de autorul excepției prin cererile și memoriile depuse la dosar vizează chestiuni care țin de soluționarea cererii de strămutare de către Înalta Curte de Casație și Justiție și de soluționarea cauzei civile a cărei strămutare se solicită de autorul excepției, fiind așadar aspecte referitoare la interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești, și nu vizează constituționalitatea dispozițiilor de lege criticate.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALÃ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Rieger Samuel în Dosarul nr. 1.480/1/2015/a5 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 40 alin. 4 fraza întâi teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 11 octombrie 2016.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
Prof.univ.dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean

;
se încarcă...