Curtea Constituțională

Decizia nr. 401/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 10 ianuarie 2017

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Augustin Zegrean - președinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Fabian Niculae - magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Societatea Euroavipo - S.A. din Poșta Câlnău, județul Buzău, în Dosarul nr. 219/42/2015 al Curții de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.485D/2015, precum și de aceeași societate în Dosarul nr. 457/42/2015 al aceleiași instanțe și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.756D/2015.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 10 mai 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminița Nicolescu, și a reprezentantului autoarei excepției de neconstituționalitate, domnul avocat Mădălin Niculeasa din Baroul București, și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, având în vedere obiectul excepției de neconstituționalitate din dosarele nr. 1.485D/2015 și nr. 1.756D/2015 a dispus, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conexarea Dosarului nr. 1.756D/2015 la Dosarul nr. 1.485D/2015. La aceeași dată, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 24 mai 2016 când, pentru aceleași motive, a amânat pronunțarea pentru data de 15 iunie 2016, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin încheierile din 5 octombrie 2015 și 23 noiembrie 2015, pronunțate în dosarele nr. 219/42/2015 și nr. 457/42/2015, Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Societatea Euroavipo - S.A. din Poșta Câlnău, județul Buzău, în cauze având ca obiect anularea unor decizii emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia arată, în esență, că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale întrucât prevăd posibilitatea suspendării contestației în procedura administrativă de către organul de soluționare competent fără a stabili criterii clare și obiective în care se poate dispune suspendarea soluționării contestației, ceea ce impietează asupra principiului previzibilității legii, principiu care stă la baza statului de drept. Se mai arată că posibilitatea suspendării nu intervine într-un moment clar definit de lege, cum ar fi începerea urmăririi penale sau punerea în mișcare a acțiunii penale, momente definite în mod clar de către Codul de procedură penală și care nu depind de atitudinea uneia dintre părțile în proces, ci de organul de cercetare penală, terț în raport cu litigiul fiscal, așa cum este cazul în ipoteza reglementată de art. 413 alin. (1) pct. 2 din noul Cod de procedură civilă, ci intervine ori de câte ori organul care a efectuat activitatea de control (din aceeași structură administrativă cu organul de soluționare) a sesizat organele în drept cu privire la existenta indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie adoptată în procedura administrativă.

5. Autoarea excepției susține că noțiunile utilizate de acest text de lege, care definesc condițiile cumulative în care intervine posibilitatea suspendării soluționării contestației, și anume faptul că există "indiciile săvârșirii unei infracțiuni" care ar avea o "înrâurire hotărâtoare" asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă sunt vagi, nu sunt definite pe cale legislativă și, prin urmare, permit interpretări subiective și arbitrare, la latitudinea exclusivă a organului de soluționare competent, fără a putea fi predictibile.

6. De asemenea, în momentul în care mersul procesului este afectat prin dezavantajarea uneia dintre părțile participante în raport cu cealaltă parte se încalcă atât principiul egalității, cât și dreptul la un proces echitabil. Procesul echitabil nu poate fi realizat decât în condițiile în care acesta respectă principiile fundamentale unanim admise care să asigure echilibrul între interesul general al societății și interesele legitime ale fiecărei persoane. Mai mult decât atât, dreptul de acces la o instanță trebuie să se realizeze într-un termen rezonabil și previzibil. Statul are și obligația de a lua toate măsurile, inclusiv legislative, pentru ca un proces sa nu dureze excesiv de mult și să asigure dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale. Or, odată ce intervine suspendarea în temeiul dispoziției criticate pentru neconstituționalitate, Codul de procedură fiscală nu prevede posibilitatea revocării de către organul de soluționare competent a măsurii suspendării și nici reluarea soluționării într-un anumit termen în măsura în care demersurile organelor de cercetare penală depășesc o anumită durată de timp considerată rezonabilă [în mod similar dispozițiilor art. 413 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă].

7. Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și-a exprimat opinia în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Instanța arată că împotriva deciziei de suspendare a soluționării contestației se poate formula plângere la instanța de judecată care exercită controlul judiciar asupra măsurii administrative dispuse. Se mai arată că accesul liber la justiție nu este îngrădit, întrucât procedura de soluționare a contestației va fi reluată după soluționarea sesizării pe latură penală, textul de lege invocat nefiind în dezacord cu prevederile constituționale menționate.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (3) și art. 148 alin. (2) din Constituție, apreciind că instanța de contencios constituțional urmează să se pronunțe cu privire la eventuala încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

10. Guvernul mai arată că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție nu sunt incidente. Raportat la contribuabili, norma se aplică în mod identic tuturor persoanelor aflate în situații similare. În ceea ce privește eventuala încălcare a principiului accesului liber la justiție, Guvernul indică jurisprudența relevantă a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 1.237 din 18 noiembrie 2008. Referitor la cerințele de claritate și precizie pe care un text trebuie să le îndeplinească în vederea respectării dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, Guvernul menționează considerentele Deciziei nr. 1 din 11 ianuarie 2012, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010 și ale Deciziei nr. 743 din 2 iunie 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse de Agenția Națională de Administrare Fiscală, concluziile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, care au următorul conținut:

"

(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;".

14. Curtea constată faptul că dispozițiile legale criticate au fost abrogate prin art. 354 lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015. Însă, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea va analiza dispozițiile criticate, având în vedere că ele continuă să producă efecte juridice în dosare.

15. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept și obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și în art. 148 alin. (2) referitor la prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu. Autoarea excepției de neconstituționalitate se mai raportează și la prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și la cele ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, se mai invocă și nerespectarea art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține faptul că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate, prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.237 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 15 decembrie 2008, Curtea a constatat că, potrivit art. 205 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia. Astfel, chiar dacă decizia sau, după caz, dispoziția pronunțată de organul fiscal competent al cărui act administrativ fiscal este atacat are caracter definitiv în sistemul căilor administrative de atac, dreptul la acțiune în instanță al contribuabilului nu este abolit, cum pretinde autorul excepției, fiind chiar reconfirmat și de art. 215 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în ceea ce privește suspendarea executării actului administrativ fiscal.

17. Textul de lege criticat se referă, așadar, la procedura de soluționare a contestației pe cale administrativă, și nu la cea jurisdicțională, a cărei desfășurare nu este împiedicată sau condiționată de existența celei dintâi, pentru ca accesul liber la justiție să fie încălcat, așa cum susține autorul excepției.

18. Totodată, cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă. Este firesc ca, în virtutea principiului "penalul ține în loc civilul", procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

19. Întrucât criticile de neconstituționalitate din prezenta cauză privesc aspecte similare cu cele relevate în jurisprudența Curții și având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței acesteia, considerentele și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față, prin raportare la art. 21 din Constituție.

20. Referitor la art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, Curtea reține că prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010 și Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Or, prevederile legale criticate îndeplinesc condițiile de claritate și previzibilitate, ele reglementând cu suplețe suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, aceasta fiind condiționată de sesizarea organelor în drept de către organul care a efectuat activitatea de control. Organele în drept sunt reglementate de Codul de procedură penală. În ceea ce privește critica potrivit căreia textul legal criticat indică drept moment hotărâtor sesizarea organelor în drept, și nu declanșarea urmăririi penale sau punerea în mișcare a acțiunii penale, soluția legiuitorului apare pe deplin justificată, având în vedere că între momentul sesizării organelor în drept și cele două momente procesuale menționate se poate scurge un interval de timp în care interesele statului să fie iremediabil prejudiciate.

21. În ceea ce privește încălcarea art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii, Curtea reține că a statuat, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. De asemenea, art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Or, dispozițiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică.

22. În consecință, nu se poate reține încălcarea art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept și obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor,art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și a dispozițiilor invocate din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

23. În ceea ce privește invocarea art. 148 alin. (2) din Constituție, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, Curtea Constituțională a statuat că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință implică, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției - unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curții Constituționale este distinct de simpla aplicare și interpretare a legii, competență ce aparține instanțelor judecătorești și autorităților administrative, sau de eventualele chestiuni ce țin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz. Prin prisma condiționalității cumulative enunțate, rămâne la aprecierea Curții Constituționale aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăși de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanțe. Însă, având în vedere documentele depuse la dosarele cauzelor, Curtea constată că prevederile invocate ale art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu sunt aplicabile, având în vedere lipsa legăturii cu dreptul Uniunii Europene. Potrivit art. 51 din Cartă, prevederile acesteia se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Euroavipo - S.A. din Poșta Câlnău, județul Buzău, în dosarele nr. 219/42/2015 și nr. 457/42/2015 ale Curții de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 iunie 2016.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
pentru AUGUSTIN ZEGREAN
În temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Fabian Niculae

*

OPINIE SEPARATĂ

1. În dezacord cu soluția adoptată, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 401 din 15 iunie 2016, considerăm că dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale, fiind contrare art. 21 și art. 126 alin. (6) din Constituție.

2. Potrivit textului legal criticat, organul de soluționare competent să soluționeze contestația împotriva actului administrativ fiscal poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă. Se reține că, potrivit art. 218 alin. (2) din cod, numai deciziile emise în soluționarea contestațiilor (așadar, nu și cele de suspendare a procedurii administrative) pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. Pentru a compensa faptul că decizia de suspendare a procedurii nu poate fi atacată și că această contestație nu este suspensivă de executare, legiuitorul a stabilit un remediu prin textul art. 215 din Cod, care prevede dreptul contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, iar instanța competentă, soluționând cererea, poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei.

3. Din cele de mai sus constatăm faptul că un act administrativ de suspendare a unei proceduri administrative este sustras controlului judecătoresc. Chiar dacă actul administrativ prin care se soluționează contestația este supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, în mod surprinzător, legiuitorul nu a apreciat ca fiind necesară reglementarea acestui drept și în privința deciziilor de suspendare a procedurii administrative, lăsând în sarcina autorității administrative o putere discreționară în a aprecia cu privire la suspendarea soluționării contestației.

4. Astfel, atunci când decide suspendarea soluționării contestației, autoritatea administrativă verifică două condiții sine qua non, după cum urmează: (1) organul care a efectuat activitatea de control să fi sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și (2) infracțiunea respectivă are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă. Prima condiție are caracter obiectiv (există sau nu o sesizare a organului de control), iar a doua condiție este una esențialmente subiectivă (caracterul hotărâtor al infracțiunii asupra soluției administrative). Se constată că decizia autorității administrative competente cu privire la îndeplinirea/neîndeplinirea acestor condiții este definitivă, eventualele greșeli de apreciere neputând fi contestate în fața instanței judecătorești. Tot astfel, legea acordă în exercitarea acestei competențe a autorității administrative un caracter opțional, în sensul că, deși îndeplinite cele două condiții, autoritatea în cauză poate să nu suspende procedura (prin folosirea cuvântului "poate"). Mai mult, analizând și situația viceversa, se constată că dispunerea măsurii suspendării poate fi realizată chiar în condițiile în care organul care a efectuat controlul a sesizat în mod vădit șicanatoriu/greșit organele de urmărire penală. Și în acest caz autoritatea administrativă care soluționează contestația poate suspenda procedura administrativă. Prin urmare, aceste aspecte demonstrează că legea creează premisa unei conduite chiar arbitrare a organului administrativ, conduită nesupusă controlului judecătoresc.

5. Cele de mai sus relevă faptul că nu sunt supuse controlului judecătoresc nici verificarea îndeplinirii celor două condiții anterior arătate și nici conduita autorității administrative raportat la acestea. Astfel, un eventual exces de putere din partea autorității administrative nu poate fi sancționat în niciun fel. Este un paliativ faptul că persoana care contestă actul administrativ fiscal pentru a evita executarea obligației se poate adresa instanței de contencios administrativ pentru suspendarea executării actului administrativ în condițiile plății unei cauțiuni. Suspendarea actului pe perioada suspendării procedurii administrative nu are nicio legătură cu privire la temeinicia/legalitatea deciziei de suspendare a procedurii; cu alte cuvinte, deși are un interes, persoana afectată de decizia de suspendare nu o va putea contesta, ea bucurându-se de o prezumție absolută de legalitate.

6. Se reține că remediul efectiv nu este posibilitatea dată persoanei de a cere suspendarea actului administrativ fiscal, ci de a contesta actul administrativ de suspendare a procedurii. Aceste două tipologii de acțiuni trebuie să coexiste în ipoteza normativă a art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală pentru a garanta, în mod efectiv, pe de o parte, efectivitatea accesului liber la justiție, iar, pe de altă parte, protejarea dreptului de proprietate privată al contestatorului. Statul are obligația pozitivă de a institui măsuri adecvate în sensul apărării ambelor drepturi fundamentale în mod efectiv. Faptul că contestatorul poate formula cerere de suspendare a executării nu este decât o măsură necesară pentru salvgardarea temporară/protejarea imediată a dreptului de proprietate privată; în schimb, lipsa posibilității contestării chiar a actului administrativ în urma căruia persoana este nevoită să introducă o asemenea cerere de suspendare indică faptul că asistăm la o încălcare a accesului liber la justiție și la o fragilizare a dreptului de proprietate, din moment ce statul nu pune la dispoziția cetățeanului întregul arsenal de mijloace juridice necesare protejării acestuia, lăsând și acest drept fără o garanție eficientă.

7. Desigur, dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 paragraful 1 din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36). Or, în cazul de față, nici nu se poate realiza testul de proporționalitate anterior indicat din moment ce imposibilitatea atacării deciziei de suspendare a procedurii nu reprezintă o restricție a accesului liber la justiție, ci o negare a acestuia, o atingere adusă chiar substanței dreptului. În același sens, în materia procedurii disciplinare a judecătorilor/procurorilor, Curtea a decis că actul Consiliului Superior al Magistraturii de suspendare din funcție a acestora pe durata procedurii disciplinare trebuie să fie supusă controlului judecătoresc (a se vedea Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016), iar lipsa unei asemenea posibilități de contestare a măsurii echivalează cu refuzul recunoașterii dreptului la acces liber la justiție (paragraful 30). Aceleași considerații au fost avute în vedere mutatis mutandis de Curte în materia contestării măsurilor asigurătorii (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016).

8. Curtea de la Strasbourg a stabilit în mod constant, în jurisprudența sa, că, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenție, este necesar ca deciziile autorităților administrative care nu satisfac cerințele acestui text convențional să fie supuse unui control subsecvent exercitat de o autoritate judiciară având plenitudine de jurisdicție [Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunțată în Cauza Albert și Le Compte împotriva Belgiei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1994, pronunțată în Cauza Ortenberg împotriva Austriei, paragraful 31, Hotărârea din 27 mai 2003, pronunțată în Cauza Crișan împotriva României, paragrafele 24-30, Hotărârea din 16 septembrie 2003, pronunțată în Cauza Glod împotriva României, paragrafele 35-40, sau Hotărârea din 7 februarie 2012, pronunțată în Cauza BackoviÄ7 împotriva Serbiei, paragraful 46 și următoarele]. În același sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 406 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 6 septembrie 2005, Decizia nr. 650 din 10 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 24 iulie 2008, și Decizia nr. 356 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2012. Or, în cauza de față, se constată că această cerință convențională și, implicit, constituțională [a se vedea Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, paragrafele 23 și 24] nu este îndeplinită. Mai mult, perioada în care soluționarea contestației este suspendată este luată în calcul pentru determinarea caracterului rezonabil al desfășurării procedurii, mai exact, dacă faptele imputate nu se dovedesc a îndeplini elementele de tipicitate ale infracțiunii, reluarea judecării contestației de către autoritatea administrativă este obligatorie, iar eventuala contestare a acestei decizii pe fond în fața instanței judecătorești competente va aduce în primplan o durată excesivă a procedurilor judiciare din moment ce în calculul acestora intră și faza administrativă - fază obligatorie pentru ca persoana interesată să acceseze faza judiciară a cauzei - de soluționare a contestației [Hotărârea din 28 iunie 1978, pronunțată în Cauza Konig împotriva Germaniei, paragraful 98, sau Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunțată în Cauza SiermiÅ"ski împotriva Poloniei, paragraful 65, și, mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 208 din 25 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 27 decembrie 2000].

9. Astfel, apreciem că o măsură luată de către un organ administrativ, care chiar dacă nu soluționează fondul pretenției, dar afectează drepturile/interesele legitime ale persoanei, nu poate rămâne prin ea însăși definitivă prin imposibilitatea contestării sale pe calea contenciosului administrativ. Este evident că persoana interesată nu poate fi lăsată la bunul plac al administrației, aspect care se constată în cauza de față, în lipsa controlului judecătoresc.

10. Mai mult, legiuitorul nu poate introduce noi excepții de la regula contestării actelor administrative, art. 126 alin. (6) din Constituție fiind singurul sediu al materiei cu privire la actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc; niciun text de lege nu poate să prevadă și alte excepții, fără ca prin aceasta să încalce textul constituțional indicat, ale cărui dispoziții sunt limitative și imperative [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Decizia nr. 302 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 9 mai 2011, sau Decizia nr. 293 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 4 august 2004].

11. Pentru considerentele mai sus expuse, considerăm că dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale, iar excepția de neconstituționalitate ar fi trebuit admisă.

Judecător,
prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru
Judecător,
Daniel Marius Morar
;
se încarcă...