Curtea Constituțională

Decizia nr. 527/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (3) și (4) cu trimitere la art. 61 alin. (6) și art. 62 din Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 17 septembrie 2015

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Augustin Zegrean - președinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Daniel Arcer.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (3) și (4) cu trimitere la art. 61 alin. (6) și art. 62 din Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 36.616/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 62D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Consideră că externarea persoanei internate nevoluntar poate fi supusă unor condiții adecvate, pentru motive justificate, astfel încât durata maximă a procedurii să fie rezonabilă în raport cu scopul urmărit. Face trimitere, în acest sens, la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, jurisprudență potrivit căreia încetarea internării unei persoane nu trebuie să se dispună automat, chiar dacă instituția specializată a constatat dispariția tulburării mintale, deoarece ar lipsi autoritățile naționale de posibilitatea de a evalua, în funcție de ansamblul circumstanțelor cauzei, dacă o asemenea eliberare reprezintă cea mai bună soluție.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Sentința civilă nr. 10.969 din 11 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 36.616/4/2014, Judecătoria Sectorului 4 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (3) și (4) cu trimitere la art. 61 alin. (6) și art. 62 din Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată, cu ocazia soluționării unei cereri de confirmare a propunerii de încetare a internării medicale nevoluntare a unui pacient.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată, autoare a excepției, susține, în esență, că dispozițiile art. 65 alin. (3) și (4) cu trimitere la art. 61 alin. (6) și art. 62 din Legea nr. 487/2002 încalcă prevederile constituționale ale art. 23 referitor la libertatea individuală și ale art. 50 privind protecția persoanelor cu handicap, întrucât judecătorul este implicat, fără nicio nuanțare, în procedura constatării încetării condițiilor care au determinat hotărârea de internare nevoluntară. Cu alte cuvinte, ceea ce critică instanța de judecată este implicarea judecătorului în procedura externării medicale. Astfel, în ce privește critica raportată la art. 23 din Constituție, arată că persoana față de care comisia medicală a constatat că nu mai există cauzele inițiale care au generat internarea nevoluntară va rămâne totuși în stare de privare de libertate într-o unitate medicală până când instanța va da o soluție absolut formală. Soluția este - în opinia autorului excepției - formală, deoarece nu se poate identifica nicio ipoteză în care instanța, în pofida opiniei medicale de specialitate, care subliniază necesitatea externării, să o contrazică și să dispună menținerea în stare de internare nevoluntară. În aceeași situație se află și persoana pentru care ab initio nu a fost justificată starea de internare nevoluntară, fiind victima unui abuz sau a unei erori manifeste ce a fost constatată ulterior de către comisia medicală, deoarece acea persoană va fi menținută în regim închis până când judecătorul va pronunța aceeași soluție formală. Prin urmare, în ambele ipoteze, fie abuz/eroare, fie act medical conform, constatarea încetării condițiilor care impuneau restricționarea libertății individuale este favorabilă pacientului, ceea ce exclude utilitatea intervenției judecătorului. Totuși, potrivit textelor de lege criticate, pacientul nu poate fi externat până nu se pronunță o hotărâre judecătorească în acest sens. Or, din această perspectivă, situația pacientului este mai defavorabilă chiar decât cea a persoanei private de libertate în baza unui mandat de arestare, întrucât în această din urmă situație, la expirarea termenului pentru care a fost dispusă măsura, aceasta încetează de drept, iar persoana în cauză este pusă în libertate, independent de existența sau inexistența unei decizii judecătorești în acest sens. Așadar, intervenția judecătorului în procedura internării nevoluntare poate fi justificată numai prin necesitatea eliminării unor eventuale abuzuri, iar nu pentru a controla un act medical. În schimb, în procedura externării, implicarea judecătorului conduce la o limitare a libertății individuale a pacientului pentru perioada cuprinsă între data pronunțării comisiei medicale și data pronunțării instanței, care nu este justificată de niciunul din motivele arătate la art. 68 din Legea nr. 487/2002, respectiv de starea de sănătate a pacientului sau de eficiența tratamentului.

6. În ce privește critica raportată la art. 50 din Constituție, arată că, din perspectivă constituțională, nu este definită noțiunea de "persoane cu handicap". În opinia instanței, persoanele cu deficiențe mintale, intelectuale sau senzoriale, pentru care există obstacole în participarea efectivă la viața socială, în condiții de egalitate cu ceilalți, intră în categoria persoanelor cu handicap, fiindu-le aplicabile prevederile art. 50 din Legea fundamentală. Susține că Legea nr. 487/2002, deși afirmă că protejează persoanele cu tulburări psihice, nu realizează acest lucru. Astfel, deși se constată că față de o persoană nu mai sunt îndeplinite condițiile internării nevoluntare, ea este totuși menținută în stare de privare de libertate, alături de alte persoane cu tulburări psihice, până în momentul în care o instanță emite o decizie formală care permite externarea, în condițiile în care audierea sa este, potrivit art. 65 alin. (4) și art. 62 alin. (2) din Legea nr. 487/2002, obligatorie, în măsura în care starea de sănătate a pacientului o permite. Arată că, din perspectiva Legii nr. 487/2002, persoanele pot fi incluse în două categorii, și anume persoane cu tulburări psihice și persoane care nu au tulburări psihice. Deoarece prima categorie este adevăratul destinatar al legii, intervenția judecătorului ar trebui să fie gândită cu mai multă suplețe și mai multă discreție. Astfel, dacă este vorba de un caz medical care a atras o decizie medicală de specialitate, intervenția judecătorului, mai ales la externare, este inutilă și poate duce la încălcarea drepturilor fundamentale ale unor persoane extrem de vulnerabile. Este posibil ca starea unei persoane cu tulburări psihice să fie agravată de intervenția completului de judecată, a procurorului, grefierului și a avocatului din oficiu. O astfel de intervenție nu poate fi văzută ca asigurând îndeplinirea scopului art. 50 din Constituție în privința persoanelor care se află într-o reală nevoie de tratament psihiatric, cel puțin în ipoteza procedurii de constatare a încetării condițiilor internării medicale nevoluntare. Prin urmare, mecanismul instituit de Legea nr. 487/2002 nu răspunde exigențelor art. 50 din Constituție, fiind trasat, fără nicio nuanțare, pentru toate cazurile de externare, cu atât mai mult cu cât audierea este obligatorie, în măsura în care starea de sănătate a pacientului o permite. Acest mecanism este unul greoi, de natură a avea consecințe negative tocmai asupra psihicului, prin ipoteză fragil, al persoanelor pe care Legea nr. 487/2002 ar trebui să le protejeze. În fine, în ceea ce privește categoria persoanelor care nu au tulburări psihice, arată că acestea pot fi victimele unui abuz, iar intervenția judecătorului este absolut necesară, însă numai pentru procedura internării, iar nu și pentru cea a externării.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul- raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 65 alin. (3) și (4) cu trimitere la art. 61 alin. (6) și art. 62 din Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 13 septembrie 2012, care au următorul cuprins:

- Art. 61 alin. (6):

"

Decizia de internare nevoluntară a comisiei prevăzute la alin. (1) va fi înaintată de către conducerea unității medicale, în termen de 24 de ore, judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea medicală, odată cu documentele medicale referitoare la pacientul în cauză.";

- Art. 62:

"

(1) Judecarea se face în regim de urgență, în camera de consiliu.

(2) Participarea și ascultarea pacientului sunt obligatorii, dacă starea sănătății sale o permite. În caz contrar, judecătorul poate dispune audierea pacientului în unitatea sanitară.

(3) Pacientul va fi apărat din oficiu, dacă nu are apărător ales.

(4) Participarea procurorului este obligatorie.

(5) Pacientul și reprezentantul legal sau convențional al pacientului pot solicita efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice sau pot propune orice alte probe, în condițiile legii.

(6) Instanța hotărăște, după caz, confirmarea sau încetarea internării medicale nevoluntare.

(7) Dacă instanța apreciază că nu se impune menținerea internării, însă tratamentul este necesar, poate dispune, după ascultarea reprezentantului legal ori convențional al pacientului, înlocuirea internării medicale cu tratamentul ambulatoriu, prin rețeaua ambulatorie teritorială de psihiatrie.

(8) Hotărârea instanței poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă.

(9) Recursul nu suspendă executarea.";

- Art. 65 alin. (3) și (4):

"

(3) Comisia prevăzută la art. 61 alin. (1) va informa conducerea unității medicale, care va sesiza, de îndată, judecătoria care a hotărât confirmarea internării nevoluntare în legătură cu propunerea de încetare a condițiilor care au impus internarea nevoluntară, propunând confirmarea acesteia din urmă.

(4) Prevederile art. 62 se aplică în mod corespunzător."

11. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 23 referitor la libertatea individuală și ale art. 50 privind protecția persoanelor cu handicap.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că Legea nr. 487/2002 reglementează un obiectiv major al politicii de sănătate publică, și anume promovarea și apărarea sănătății mintale a populației, prevenirea îmbolnăvirilor psihice și protecția persoanelor cu tulburări psihice, precum și rolul autorităților și organismelor abilitate în ceea ce privește promovarea și controlul acestor activități.

13. Curtea reține că persoanelor cu tulburări psihice trebuie se li se acorde îngrijiri în mediul cel mai puțin restrictiv și prin proceduri cât mai puțin restrictive, care să respecte pe cât posibil integritatea lor fizică și psihică și să răspundă în același timp atât nevoilor lor de sănătate, cât și necesității de a asigura securitatea fizică a celorlalți [art. 26 alin. (2) din Legea nr. 487/2002], de unde reiese că internarea într-o unitate de psihiatrie se poate face numai din considerente medicale, înțelegându-se prin acestea procedurile de diagnostic și de tratament [art. 49 alin. (1) din Legea nr. 487/2002]. Astfel, pentru demararea procedurii de internare nevoluntară a unei persoane este necesar ca un medic psihiatru abilitat să aprecieze că aceasta suferă de o tulburare psihică și să considere că, din cauza acestei tulburări psihice, există un pericol iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte persoane, respectiv că, în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă, neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat (art. 54 din Legea nr. 487/2002). Propunerea de internare nevoluntară făcută de medicul psihiatru este analizată de către o comisie special constituită în acest sens - din 3 membri numiți de managerul spitalului, și anume: 2 psihiatri și un medic de altă specialitate sau un reprezentant al societății civile -, în termen de cel mult 48 de ore de la primirea propunerii, după examinarea persoanei respective, dacă aceasta este posibilă. Decizia de internare nevoluntară a comisiei se consemnează în dosarul medical al pacientului și se comunică de îndată acestuia, precum și reprezentantului său legal sau convențional, pacientul fiind, în baza respectivei decizii, internat nevoluntar. Decizia de internare nevoluntară luată de comisie se înaintează de către conducerea unității medicale, în termen de 24 de ore, judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea medicală, odată cu documentele medicale referitoare la pacientul în cauză. Până la pronunțarea hotărârii instanței asupra deciziei de internare nevoluntară, pacientul internat nevoluntar va fi examinat periodic de către comisia mai sus menționată, la un interval ce nu va depăși 5 zile (art. 61 din Legea nr. 487/2002).

14. Judecarea se face în regim de urgență, în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Dacă starea sănătății pacientului permite, sunt obligatorii participarea și ascultarea acestuia. În caz contrar, judecătorul poate dispune audierea pacientului în unitatea sanitară. Pacientul - care este apărat din oficiu, dacă nu are apărător ales - și reprezentantul legal sau convențional al pacientului pot solicita efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice sau pot propune orice alte probe, în condițiile legii. Instanța hotărăște, după caz, confirmarea sau încetarea internării medicale nevoluntare. Dacă instanța apreciază că nu se impune menținerea internării, însă tratamentul este necesar, poate dispune, după ascultarea reprezentantului legal ori convențional al pacientului, înlocuirea internării medicale cu tratamentul ambulatoriu, prin rețeaua ambulatorie teritorială de psihiatrie. Hotărârea instanței poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă, recursul nesuspendând executarea (art. 62 din Legea nr. 487/2002). Dacă instanța judecătorească competentă nu confirmă internarea nevoluntară, pacientul are dreptul de a părăsi imediat unitatea spitalicească sau poate solicita, în urma consimțământului scris, continuarea tratamentului (art. 66 din Legea nr. 487/2002).

15. Comisia medicală care a luat decizia de internare nevoluntară a unei persoane - decizie confirmată de instanța judecătorească - are obligația de a reexamina pacientul în cauză la cel mult o lună și ori de câte ori este nevoie în funcție de starea acestuia, precum și la cererea medicului șef de secție, a pacientului, a reprezentantului legal sau convențional al pacientului sau a procurorului. În situația în care, prin examinarea directă a pacientului și a dosarului său medical, comisia constată că au încetat condițiile care au impus internarea nevoluntară, ținând cont și de opinia medicului psihiatru care are în îngrijire pacientul, informează conducerea unității medicale, care are obligația de a sesiza de îndată judecătoria care a hotărât confirmarea internării nevoluntare în legătură cu propunerea de constatare a încetării condițiilor care au impus internarea nevoluntară. În ceea ce privește procedura de judecată, se aplică în mod corespunzător dispozițiile referitoare la confirmarea deciziei de internare nevoluntară (art. 65 din Legea nr. 487/2002).

16. Internarea nevoluntară, prin natura sa, fără a constitui o sancțiune privativă de libertate, reprezintă o măsură care privează de libertate persoana internată nevoluntar, în sensul că aceasta nu are libertatea să părăsească instituția medicală în care a fost internată împotriva voinței sale sau fără consimțământul său. Internarea nevoluntară încetează în două moduri, și anume fie prin neconfirmarea de către instanța competentă a deciziei de internare nevoluntară a comisiei medicale, fie prin confirmarea propunerii aceleiași comisii de constatare a încetării condițiilor care au impus internarea nevoluntară, instanța de judecată, autoare a excepției de neconstituționalitate, criticând dispozițiile art. 65 alin. (3) și (4) cu trimitere la art. 61 alin. (6) și art. 62 din Legea nr. 487/2002 sub aspectul atingerilor aduse libertății individuale și protecției persoanelor cu handicap, din perspectiva implicării judecătorului în procedura externării medicale.

17. Curtea reține că internarea nevoluntară se instituie prin decizia comisiei medicale, care este supusă, însă, confirmării instanței judecătorești, aceasta putând să o infirme și să dispună încetarea internării nevoluntare. La rândul ei, și procedura de externare are, similar procedurii de internare nevoluntară, o componentă administrativă și una judiciară, instanța competentă putând să confirme propunerea comisiei de constatare a încetării condițiilor care au impus internarea nevoluntară sau să o infirme, cu consecința menținerii, în acest ultim caz, a măsurii internării nevoluntare. Atât în procedura de internare nevoluntară, cât și în cea de externare, intervenția judecătorului este justificată de necesitatea eliminării unor eventuale abuzuri sau erori medicale. Instanța judecătorească are rolul de a pune în balanță, pe de o parte, interesul personal al pacientului, sub aspectul libertății acestuia, al nevoilor sale de sănătate și al protecției împotriva abuzurilor și erorilor medicale, iar, pe de altă parte, interesul general al societății privind eliminarea riscului ca starea psihică a persoanei în cauză să-i inducă acesteia un comportament de natură să producă o vătămare fizică ei înseși sau altor persoane ori distrugeri de bunuri materiale importante, astfel că reglementarea legală criticată nu aduce atingere principiilor referitoare la libertatea individuală și la protecția persoanelor cu handicap, consacrate de prevederile art. 23 și ale art. 50 din Constituție, ci, dimpotrivă, garantează aceste drepturi fundamentale.

18. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, chiar dacă instituția specializată în care a fost internată persoana în cauză a constatat dispariția tulburării mintale ce a justificat internarea nevoluntară, aceasta nu înseamnă că ea trebuie eliberată în mod automat, fără a se examina condițiile în care va putea să-și reia viața normală în societate. Curtea de la Strasbourg a statuat că o asemenea interpretare rigidă ar lipsi autoritățile naționale de posibilitatea de a evalua, în funcție de ansamblul circumstanțelor cauzei, dacă o astfel de eliberare reprezintă cea mai bună soluție, atât pentru cel internat, cât și pentru colectivitatea în cadrul căreia el se va întoarce să trăiască. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că, în materie de tulburări mintale, este practic imposibil să se stabilească fără niciun risc de eroare dacă dispariția simptomelor bolii semnifică totala vindecare a celui în cauză. De aceea, este necesar ca autoritățile naționale competente să dispună de posibilitatea de a decide dacă, având în vedere toate circumstanțele speței și interesele aflate în joc, este cazul să dispună eliberarea imediată și necondiționată a unei persoane care nu mai prezintă tulburarea mintală care a necesitat internarea sa. Autoritățile naționale trebuie să poată păstra un anumit control asupra progreselor făcute de respectiva persoană după întoarcerea sa la viața în comunitate, astfel că eliberarea sa poate fi supusă unor condiții adecvate, după cum nu poate fi exclusă nici necesitatea amânării eliberării, pentru motive justificate. Respectarea scopului art. 5 paragraful 1 privind dreptul la libertate și la siguranță din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - care interzice privările de libertate arbitrare - impune, însă, ca o asemenea amânare să nu se facă pe o durată excesivă, pentru că, altfel, ar fi contrară acestui scop (Hotărârea din 24 octombrie 1997, pronunțată în Cauza Johnson împotriva Regatului Unit, paragrafele 61 și 63).

19. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 36.616/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția civilă și constată că dispozițiile art. 65 alin. (3) și (4) cu trimitere la art. 61 alin. (6) și art. 62 din Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 iulie 2015.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică
;
se încarcă...